Ce mi se întîmplă

Valeriu, am vrea să ai o rubrică permanentă în Dilema veche! Ce zici?

M-am scos. Neam de neamu’ lu Geta, Ghică, Gogulică al lui tanti Ani, Gigilică Bouroşu al lui Lili, fosta gagică a lui Marius Lăcătuş, Miţa, Lica, Lucica, tanti Silica, Chiva, Nini (adică neamurile mamei), Năzdravan, Ambasador, Icoana, Plato fiul Aporiei şi nepotul lui Cristi Brancardierul, Moşu, Vierme, Pisica, Manix, Pamfilica şi tot neamul de aristocraţi de la Ghelmegioaia al lui taică-meu, Ciolan, nu au scris în Dilema! Glorie, frăţică!!!!!!!

Ce e drept, am visat pe cînd eram copil că o să public ceva scris de mine. Asta în ciuda tuturor sfaturilor împotrivă ale profesoarelor mele de română din şcoala generală – mari, mari iubitoare de romi şi de gramatică în acelaşi timp. Am visat să public ceva scris de mine personal, ca să fim clari, că nu sîntem din neam de P(t)onţi.

Ca orice agramat cu bun-simţ, m-am gîndit imediat: „Mi-a ieşit asta cu Dilema, acuşi ne concentrăm (împreună cu piticii) să visăm la cîştigarea Nobelului, că doar nu sînt un fraier. Am şi o carte semnată de Herta Müller pe care am reuşit (cu multă, multă greutate, ce-i drept) să o citesc fără să îmi tai venele sau să îmi scot ochii. Am dat mîna cu doamna laureată, am vorbit cu ea şi cu încă un domn care a primit şi el Nobelul. Poate se ia chestia“. Sînt ielegant, că nu mi-am pus în cap să îi iau locul lui Iohannis, deşi, la cît de vizibil e el, probabil ar fi fost infinit mai simplu decît treaba cu Nobelul. Sînt însă ambiţios, „cu draci“ – cum zicea Gogu – şi Nobelu’ e un vis mai liniştit, căci nu poate include ANAF, DNA, mineriade, protocol sau blonde. În plus, îl ştiu pe şeful comisiei care decernează premiul. Poate îmi pune o pilă. Dar divaghez.

Mi-am imaginat-o pe mama, la Budrea, în discuţie cu tanti Rada, afurisita satului, care e întotdeauna la pîndă pe marginea drumului. „Ce face, făi Ileano, fii-tu? Ăsta al lui Gică al lui Ilie Băsceanu s-a ajuns: cîntă la restaurant, la Braşov. Face o poală de bani şi şi-a luat apartament cu trei camere.“ Gică al lui Ilie Băsceanu a fost rivalul mamei la titlul de deşteptul (deşteapta) satului. „Ei, ce să facă, dragă? Al meu scrie la Dilema veche şi a luat Nobelu’“ – ar răspunde mama în fiţe. În mod sigur, tanti Rada ar zice pe urmă la tot satul: „Vai de Ileana, săraca, că fii-su a ajuns de scrie pe vechituri la unii dilii (nebuni, în ţigăneşte) şi s-a luat cu unu’ Nobelu’. Vai de capul lui, că nu degeaba îi era frică lui unchiu-su Nini că nu se însoară, că e bulangiu!“

Imediat după ce s-au liniştit piticii din capul propriu, m-a apucat frica: „Cum dracu’ să scriu eu în acelaşi ziar cu domnul Pleşu?“ Apoi m-am gîndit că am mai scris, am apărut şi în poză alături de el (bineînţeles că am înrămat ziarul) şi m-am mai liniştit un pic. Poate-poate, cu ocazia asta, îi prind şi pe Patapievici, Cărtărescu şi Liiceanu la o poză, să mă dau important la corporatiştii pe care îi ştiu. O să pot să discut cu exemple concrete despre efectul de halou şi alte bla-bla-uri care merg la domnii şi doamnele în cauză.

M-am încurajat aşa aproximativ o săptămînă. Cam în a patra zi am decis şi că sînt un pic special: din neamul pur (aristocrat) de Ciolan amestecat cu neamul regal de Ignat (bunica a fost primăriţă la Budrea, deci se pune egal cu împărăţia lui Cioabă) a rezultat un om puternic, deştept, menit gloriei şi unirii popoarelor. M-am şi văzut ca Martin Luther King: I have a dream… Apoi mi-am revenit. N-am chef să mor împuşcat şi am hotărît că nu pot să am propria rubrică la Dilema veche. M-am răzgîndit din nou cînd mi-am dat seama că îmi dezamăgesc puştiul. La 13 ani ai lui, faptul că tac-su a publicat un articol cu titlul „Puie Mutin“ e cam singura chestie de mîndrie în faţa amicilor.

Despre ce să scriu a fost angoasa următoare. Trebuie să scriu în fiecare săptămînă. Prin urmare, este un angajament pe o perioadă îndelungată, care necesită muncă şi mai deloc distracţie. Dar e gloria în joc, aşa că trebuie. Piticii au intervenit iară şi m-am văzut la papion lîngă CTP, discutînd dăştept despre situaţiunea în lume şi despre filmul pe care l-am co-produs, sau discutînd civilizat cu Creţuleasca, Rareş Bogdan, Cristoiu şi madam Grecu, spre mulţumirea mamei, care, în contrast cu mine, recunoaşte valoarea imediat cînd o vede. Dacă fac poze şi cu ei, am şansa să o conving pe maică-mea să renunţe la carpeta urîtă cu spume cu „Răpirea din serai“. Nu cred însă că asocierea cu Dilema veche o să ajute în discuţii civilizate cu ultimii menţionaţi (CTP e OK), lucru care mă fericeşte.

O să scriu despre tărîmul magic al Euro-Narniei, locuit de mulţi oameni buni, dar condus de regi, junckeri şi prinţese care călăresc inorogi, propovăduiesc interesecţionalitatea şi pare că îi doare la flexicuritate să păstreze cel mai bun lucru care ni s-a întîmplat nouă: Uniunea Europeană. Despre călătoriile şi amintirile mele. ONG-uri, sărăcie, puştani, sisteme corupte, oameni senzaţionali, pitici, eşecuri, politicieni.

O să scriu în Dilema veche! Cu greu pot să îmi imaginez ceva mai tare care mi s-ar fi putut întîmpla.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.

Fotografie de Marian Iliescu.