Ce mai cercetăm – ce fac ONG-iştii cînd nu sînt la televizor
● Cînd am intrat la facultatea de ştiinţe politice, acum mulţi ani, tata m-a întrebat ce să le răspundă colegilor de pe şantier la întrebarea: ce face fii-tu? Era o întrebare grea. Adică faptul că am intrat la facultate, ba chiar la o facultate bună, era o mare chestie, dar dacă alţii puteau spune clar că ies avocaţi, doctori, economişti, ingineri, ce ieşi de la ştiinţe politice? Săracul tata trebuia să spună că fii-su se face politolog, deci ceva legat de politică, suna prestigios şi oarecum murdar în acelaşi timp. Povestea asta a continuat şi după facultate. O vreme a fost OK, cînd doar scriam la revistă şi apăream la televizor, eram deci „în presă“. Dacă eşti în presă şi apari la TV, nu mai e nevoie de explicaţii, oamenii te văd pe sticlă, deci aia e meseria ta. De cînd apar foarte rar spre deloc la TV şi mă ocup de condus un ONG, lucrurile au devenit complicate. După ce m-a văzut la TV că sînt director la „ceva cu politică“, o vecină m-a rugat să-i angajez nepotul şofer. Că e băiat bun, iar dacă eşti director sigur ai nevoie de şofer sau eşti măcar în măsură să dai un telefon să-l angajeze altcineva. Iar dacă ONG-ul este o specie mai ciudată, numită centru de politici, sau
, adică nu are un obiect al muncii de care să se lege cu lanţuri (păduri, drepturile căţeilor sau monitorizarea alegerilor etc.), atunci job-ul de a explica cu ce te ocupi devine cu totul sisific.
● Deci ce facem noi la Centrul Român de Politici Europene? Cel mai simplu ar fi să vă gîndiţi la noi ca la unii care unesc puncte. Lumea e complexă, iar cei care apasă pe butoanele deciziei politice nu sînt siguri care e legătura între butoane, motor, roţi şi de foarte multe ori nici nu sînt interesaţi să ştie, pentru că li se pare că ştiu deja. Doar cred că ştiu. Deci ne place să credem că ceea ce facem noi contribuie la a avea decizii de politici publice mai înţelepte. Asta nu pentru că sîntem mai deştepţi decît politicienii (deşi…), ci pentru că ne luăm timp să cercetăm, să vedem ce zic oamenii, care e realitatea, pentru că ne luăm timp să gîndim şi pentru că nu avem presiunea alegerilor, deci nu trebuie să facem ce fac politicienii pentru a ieşi bine la urne. În cazul unui
care îşi propune să contribuie la un rol mai înţelept al României în UE, punctele ce se cer unite sînt chiar mai multe, pentru că trebuie să lărgim mereu cadrul, să urmărim ce se întîmplă la Bruxelles sau în alte capitale, plus ce se întîmplă în zonele de special interes pentru noi, cum ar fi Chişinăul.
● Deci mi-a venit o idee: cum ar fi să scriu despre bucătăria unor cercetări pe care le avem în lucru, unde am pus aluatul la dospit şi acum ne învîrtim pe lîngă tăvi ca să vedem cum cresc? O fi de interes? Evident, unele dintre aceste prăjituri se vor rata, le vom abandona, de altele veţi auzi în forma finală, cînd vom ieşi cu rapoarte şi cu idei de politici.
● Un aluat pe lîngă care mă învîrt de cîteva luni este acesta: unde a ajuns procesul de europenizare al Republicii Moldova? Am făcut zeci de interviuri, am stat două săptămîni la Chişinău, acumulez informaţii. Lucrurile merg rău acolo după alegeri, deşi nu atît de rău cît scrie presa din România. Am un fel de blocaj, sînt în situaţia în care, cu cît ştiu mai multe, cu atît trebuie să aflu mai multe. Săptămîna trecută a fost dat publicităţii raportul unei firme de detectivi angajate de statul moldovean pentru a da de urmele unui miliard de dolari furaţi din trei bănci de stat. Legăturile cu elita politică sînt evidente. Înseamnă asta prăbuşirea proiectului pro-european? La prima vedere, da. La a doua vedere, însă, Moldova pare a găsi resurse de a păstra proiectul înlocuind oamenii expiraţi. Toată lumea a fost uimită de anvergura manifestaţiei organizate de Platforma Civică Demnitate şi Adevăr (DA). Zeci de mii de oameni au manifestat pentru democraţie şi integrare europeană. Şi împotriva partidelor care promit exact aceste lucruri. Apoi, trebuie urmărit cu atenţie proiectul politic lansat de fostul premier Iurie Leancă – Partidul Popular European din Moldova. Leancă este cel mai popular politician din Moldova şi reuşeşte o performanţă ciudată: a fost şeful unui guvern sub care s-au întîmplat multe mizerii, dar el personal nu e afectat, oamenii nu cred că a furat, are aerul că nu e genul, plus că nu e un om bogat după ce a ocupat funcţia, o raritate. Se ştie mai puţin în spaţiul public despre nivelul de susţinere oferit de creştin-democraţii germani pentru naşterea noului partid, probabil voi reveni cu amănunte dacă apuc să scriu. Deci e totul pierdut în Moldova sau curentul pro-european renaşte sub o nouă elită? Mai frămîntăm subiectul.
● Colegii mei Bianca Toma şi Ciprian Ciucu duc justiţia la şcoală. La propriu. Avem pe de o parte o politică penală care ţine agenda publică şi performează dincolo de aşteptări. Dar ce vine după DNA? Nu foarte multe. Măsurile de reformare administrativă pentru a scădea oportunitatea corupţiei sînt timide. Există un efect educativ al acestei campanii? Ce înţeleg liceenii? Aşa că Bianca a plecat pe urmele unui protocol semnat între ministerele Educaţiei şi Justiţiei, prin care se dorea colaborarea în vederea unor cursuri de educaţie juridică în şcoli. Foarte bine, ne-am spus. Ia să vedem cum îl ajutăm să devină practic. Aşa că Bianca şi Ciprian pun laolaltă experţi în educaţie, profesori, procurori, institutul de pregătire a magistraţilor pentru dezvoltarea unei curricule. Ulterior, se pare că vom merge în licee să testăm noile instrumente. Mărturisesc că am emoţii. Am ţinut conferinţe în faţa unor audienţe diverse, dar să vorbesc unor liceeni despre corupţie şi lege… Dacă ăştia mici sînt cum eram noi pe vremuri, atunci chiar am emoţii.
● Împreună cu Bianca, ne tot învîrtim pe lîngă subiectul resurselor umane în magistratură. Am început să avem problema asta la precedentul scandal cu numirea şefilor din procuratură: Parchetul General, DNA, DIICOT. Tot zicea lumea la TV şi pe Facebook: domnule, dar să ia şi ei o listă cu cei mai buni zece procurori din România, cei care au performat, şi să aleagă de acolo. Ce e atît de complicat? Îi zic Biancăi: ia să-i căutăm. Ştiam că se fac evaluări profesionale ale magistraţilor, deci ar trebui să fie uşor să-i găsim pe cei mai buni din sistem. Şi aşa am ajuns la o problemă din care a ieşit acum un proiect: cei mai buni procurori şi judecători din România sînt… cam toţi procurorii şi judecătorii din România. Da, pentru că 98% din ei au calificativul maxim la evaluarea profesională. În mod evident, dacă toţi sînt excelenţi, atunci nimeni nu mai e excelent, deci de fapt nu putem veni cu lista de zece procurori şi judecători excepţionali care ar merita să conducă parchetele şi Înalta Curte. De aici, interviuri şi consultări ca să cercetăm de unde a apărut problema şi să propunem o alternativă. O soluţie de îmbunătăţire a sistemului de evaluare, care să fie acceptabilă de breaslă, deci de CSM, reprezentantul lor. Lucrăm la asta.
● De la o vreme mă pasionează subiectul corupţiei ca dilemă de afaceri. Am propus acum cîţiva ani o coaliţie a afacerilor curate din România. De atunci, revin uneori la subiect, dar mă gîndesc să o fac mai serios – poate un doctorat în domeniu? Meditez. Dilema de bază e ce faci tu ca manager într-un mediu corupt. Poţi să ai cu adevărat proceduri anticorupţie la nivel de firmă sau e doar treaba statului? „Întăriţi-vă statul“ a spus Vântu. Prezumţia sa e că ţine de datoria fiecărui manager să încerce să cîştige necinstit, e doar treaba statului să îi prindă. La nivel internaţional, ne aflăm într-o schimbare de paradigmă: se consideră că capitalismul trebuie să fie etic, altfel nu e sustenabil. Puzderie de legi, care pedepsesc inclusiv firmele care dau şpagă în străinătate, proceduri, standarde – anticorupţia devine în privat o industrie de proceduri. Care e fondul etic? Şi ce funcţionează cu adevărat? Asta mă pasionează de ceva timp.
● De pildă, dacă se confirmă că firma austriacă devenită celebră a cumpărat lemn tăiat ilegal, afacerile acestei firme vor fi atît de compromise (pe drept) încît cel mai probabil vor face un exit din România. Deci ce e mai bine pentru o asemenea firmă: să respecţi legea şi să aplici proceduri etice interne dure (pierzi bani pe termen scurt într-un mediu dominat de neaplicarea legii) sau să te bagi în joc (cu riscul falimentului dacă eşti prins)? Cum se ia decizia asta? Iar managerul chiar decide sau află mai tîrziu, cînd deja sînt prinşi în horă? Ce poate face statul pentru ca decizia pro-integritate să fie mai facilă? Recunosc că aş vrea să am discuţia asta cu studenţi viitori manageri, să dezbatem implicaţiile etice şi de business, doar să am timp odată de doctoratul ăsta în etica de afaceri. Deocamdată, am făcut (împreună cu Bianca Toma şi Oana Ganea) o cercetare pe cîteva zeci de firme mari din România, să vedem cum văd ei lucrurile astea, ce politici anticorupţie au. Această prăjitură este deja coaptă, o scoatem de la cuptor în iunie (printr-un parteneriat CRPE – Raiffeisen Bank) şi sperăm să atragem şi alte firme în proiecte pentru afaceri responsabile.
● Între timp, colega mea Alexandra Toderiţă caută antreprenori romi cărora să le ia interviuri. Stilul Alexandrei de a uni puncte e următorul: face interviuri pe coclauri cu diverşi oameni, îi vin idei, convinge un finanţator să îi plătească salariul cît mai stă pe coclauri, apoi vine pe capul unor diverşi oficiali şi le desenează scheme prin care statul ar putea să îi ajute cu adevărat pe oamenii respectivi. Aşa a reuşit să convingă Guvernul să pună bani europeni pentru asocierea micilor agricultori. Şi a mai reuşit să convingă Guvernul să garanteze scheme de microfinanţare pentru fermierii mici. Acum avem un proiect finanţat de Open Society Institute, în care vrea să vadă cum funcţionează politicile pentru grupuri dezavantajate. Uneori îi pierd şi eu urma, aşa că am rugat-o să scrie ea acest ultim paragraf cu ce mai face.
● Alexandra Toderiţă: am plecat de la a cerceta strategiile pentru săraci şi dezavantajaţi, mi se părea că nu prea includ şi nişte soluţii de-adevăratelea. În România s-au alocat peste 600 de milioane de euro între anii 2007 şi 2013 pentru crearea de întreprinderi de economie socială care să angreneze în circuitul economic grupuri dezavantajate – romi, tineri, persoane cu handicap, NEETS – cum le zice Comisia Europeană
Toate bune, ONG-işti inimoşi şi deştepţi şi-au suflecat mînecile, au făcut animare comunitară,
-uri, au învăţat oamenii ce-i ăla un bilanţ, unde să vîndă etc. Multe din aceste proiecte au aprins o luminiţă la capătul tunelului pentru cei sărmani / fără de noroc. Din păcate, ce ne facem dacă tunelul este prea lung? Ce se întîmplă cu aceste entităţi după ce ies de sub aripa oblăduitoare a ONG-urilor care le oferă asistenţă timp de unu-doi-trei ani, cît ţin banii europeni pentru proiect? Deocamdată e cam devreme să măsurăm, încă sînt în derulare proiecte finanţate pe perioada 2007-2013, însă semnele nu sînt bune deloc. Estimările de pînă acum ar fi că rezistă cam un sfert. Maximum. În proiectul nostru am mers prin ţară şi am vorbit cu zeci de mici întreprinzători romi de toate soiurile, de la meşteşugari tradiţionali – rudari, căldărari – la simpli comercianţi, agricultori, frizeri. O parte dintre aceştia sînt angrenaţi în proiecte de economie socială şi ajutaţi de ONG-uri să se organizeze în cooperative şi să intre / să se consolideze pe piaţă. De la ONG-urile care îi tutelează am aflat că între trei şi cinci ani ar dura un proiect de asistenţă din partea lor pentru ca o cooperativă de meşteşugari să poată să zboare cît de cît singură – deci mult mai mult decît permite orice proiect POSDRU. În afară de consiliere şi minimul de mijloace fixe permise prin proiecte, acele întreprinderi au nevoie de un fond de rulaj de început – de o maşină cu frig, de un utilaj mai special. Acestea pot face diferenţa între a fi sau a nu fi pe piaţă după ce cade cortina şi se sting luminile de la AM (autoritatea de management). Cum facem să le asigurăm supravieţuirea? O soluţie experimentată în Vest, dar chiar şi de vecinii noştri polonezi, este microcreditarea. La care statul nu recurge pentru ei. Avem „Strategia Guvernului României de incluziune a cetăţenilor români aparţinînd minorităţii rome pentru perioada 2014-2020“, „Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei (2014-2020)“, avem „Program Operaţional Capacitate Umană 2014-2020“. Toate conţin cu duiumul cuvintele „soluţii integrate“, „inovare“, „sinergii“, posibilitatea de inginerii financiare. Păi, hai să facem concret. Asta vom propune într-un raport la care lucrez şi pe care o să-l termin curînd.