Ce a păţit Alina Mungiu-Pippidi?
watchdog
Director comunicare, Simona Popescu
Am primit acest drept la replică din partea Societăţii Academice din România. Paranteza din text e acolo unde am eliminat un paragraf care calomniază terţe persoane. Răspund calomniei la adresa mea, nu înţeleg de ce aş permite şi calomnierea altora. Replica Alinei Mungiu-Pippidi (AMP) face trimitere la această frază din articolul meu despre mistica serviciilor secrete: „Nu doar că nu ştim care e adevărul, dar ştim cert că nu avem cum să-l aflăm. Ne procopsim cu o mîzgă publică din care se hrănesc orgoliile scăpate din mînă. Alina Mungiu-Pippidi a ajuns public la concluzia că toţi cei care am plecat de la ONG-ul pe care îl conduce am făcut parte dintr-o conspiraţie a serviciilor împotriva sa. Iată cum poţi internaliza aberaţia publică la nivel individual: nu propria inepţie e de vină cînd o dai în bară şi fug toţi de lîngă tine, de vină e o conspiraţie a serviciilor (în ce mă priveşte, mă voi adresa justiţiei într-un proces civil împotriva AMP, am explicat speţa pe lung într-un articol pe Contributors.ro – «Gata, la cremenal – o contribuţie personală la asanarea isteriei publice», 25 septembrie)“.
AMP a făcut o acuză gravă cum că aş conduce o organizaţie care lucrează pentru servicii, chestiune care face acum obiectul unui proces. Sînt întrebat de ce o iau în serios, cînd multă lume nu o mai ia. Reputaţia înseamnă mult pentru o organizaţie independentă. Datorez asta colegilor mei cu care am muncit în ultimii cinci ani – CRPE nu e organizaţia mea, dar nu cred că AMP înţelege conceptul de conducere colegială. Mai ales, datorez asta oamenilor care lucrează cu CRPE în Republica Moldova, care trăiesc într-un mediu volatil. Că boscorodim noi acasă e una, dar să învîrţi acuzaţii de spionaj în aripa Rusiei e deja altă poveste, pentru care AMP trebuie să plătească. Acum depinde de judecători.
Sînt în măsură să ştiu cîte ceva despre managementul SAR, doar am lucrat cîţiva ani acolo. Am învăţat multe, inclusiv de la AMP. Dar concluzia rămîne: e un şef inept. Nu văd cum aş putea descrie aici pe scurt experienţele mele personale de subordonat. Să încercăm ceva mai obiectiv şi vizibil public: resursele umane. De la SAR oamenii pleacă continuu. Plecau şi cînd eram eu acolo, şi după. Rata de supravieţuire în organizaţie e minimă – ceea ce ar trezi dileme în orice lider capabil de introspecţie. Acum cîţiva ani au plecat trei sferturi din organizaţie şi au fondat o alta. Care are mare succes. Lucru pentru care AMP nu îi iartă şi îi face în toate felurile, folosind tribuna publică pentru chestiuni private, cînd faptele sînt uşor de verificat. Aş putea da o listă cu ziarişti, foşti oficiali şi alte persoane aduse de AMP în ultimii ani la SAR – au plecat toţi înjurînd. Explicaţia? Eu am avansat ipoteza managementului inept. AMP a avansat ipoteza că agenturile o sabotează. Alegeţi dumneavoastră. Amuzant e că şi Simona Popescu, care semnează dreptul la replică scris de AMP, plecase acum vreun an plîngîndu-se pe Facebook că o concediase într-un mod umilitor.
Pe lîngă stilul de lucru haotic, la AMP mai e ceva: permanenta folosire a organizaţiei pentru toanele personale. În URSS, deviaţionist era acela care mergea drept cînd partidul o cotea brusc. Date fiind pasiunile şi furiile publice complet aleatorii, e inevitabil să fii deviaţionist dacă ai ghinionul să lucrezi sau să fii aliat cu AMP. După ce te tămîiază public că eşti un potenţial lider de viitor, nici nu ştii cînd te trezeşti vîndut serviciilor – fără să fi făcut nimic diferit între timp. Cu politicienii e la fel, AMP trece prin trei faze: 1) amor dezlănţuit; 2) gudureală mămoasă şi 3) răzbunare furibundă. Cu Traian Băsescu a trecut prin toate fazele. La o întîlnire a Alianţei România Curată (singura, de altfel) AMP tot zicea ceva de „Şefu’“. Şefu’ a zis, Şefu’ se gîndea... O zicea chicotind, cu aer de şcolăriţă care fumează la WC cu directorul liceului, prietenul ei. Iniţial nu am înţeles despre cine vorbeşte. Apoi ne-am dat cu toţii seama că despre Băsescu. Şi ne-am uitat unii la alţii – ONG-işti şi ziarişti – stupefiaţi. Nu aparenţele erau importante pentru ea, ci aparenţa intimităţii cu puterea. De la un moment încolo, Băsescu nu a mai fost Şefu’, şi să te ţii răzbunare. Cu Ponta, povestea e similară. Un „impecabil“ lider de viitor. A urmat apoi gudureala, articole cu ce trebuie să facă noul Şefu’. Scrise la modul din care înţelegem că AMP conduce de fapt Guvernul, pe lîngă Comisia Europeană şi bucăţi din ONU. Ponta a intrat în faza trei şi acum Iohannis s-a procopsit cu pasiunea. Cine o susţine pe Macovei e ori tîmpit, ori securist, nu există loc de discuţii. Nu îl văd bine nici pe Iohannis (evident, după ce AMP îl va fi făcut preşedinte).
Să trecem la calomnie. CRPE s-ar fi retras din Alianţa România Curată pentru că nu mai era o organizaţie independentă. Mă mir că AMP nu spune că ne-a dat afară (toţi cei care pleacă de la SAR află apoi prin tîrg că au fost concediaţi – asta e o regulă). Totuşi, minciuna ar fi fost uşor de demontat pentru că există corespondenţa. Rămîne deci varianta că am fost vigilenţi şi ne-am autodemascat că avem contracte cu statul. Adevărul e că am făcut o mare greşeală pe care mi-o asum: ne-am retras discret. Eram de la început în Alianţă, am acceptat să intrăm mai degrabă ca un triumf al speranţei contra experienţei. În cei doi ani cît am fost membri a existat o singură întîlnire a partenerilor. Nici o discuţie despre obiective, bugete, reguli de funcţionare. România Curată e jucăria personală a Alinei Mungiu-Pippidi. Din ce se dorea o mare coaliţie a societăţii civile, ARC e un blog colectiv. Asta nu e rău în sine, se strîng undeva opinii scrise prin alte părţi de oameni onorabili ca Moise Guran, Cătălin Tolontan sau Dorin Tudoran. Oameni pe care îi respect şi pe care cele scrise aici nu îi implică cu nimic. Dar nu asta era ideea proiectului, puteam avea blog unde să fie AMP redactor-şef şi fără ditamai coaliţia fictivă.
Nu aş putea spune exact cînd a intrat relaţia mea cu AMP în faza trei, dar la un moment dat am început să aflu din ziar că am trecut de partea întunecată a Forţei. Am devenit băsist – deşi eu nu m-am văzut niciodată personal cu Şefu’. Am ajuns sabotor al anticorupţiei pentru că am scris o carte despre DNA. Devenea absurd, am propus Consiliului Director al CRPE să ne retragem din Alianţă. Colegii mei au acceptat şi au propus să facem o scrisoare publică cu explicaţii. M-am opus, zicînd că e destul scandal în spaţiul public, iar ideile ARC sînt bune, chiar dacă implementarea e proastă. Regret acum, cînd AMP inventează retroactiv motive pentru care ne-am retras.
Acum, despre independenţă. CRPE este singurul membru din România în TEPSA, o reţea de think-tank-uri de studii europene care nu primeşte decît organizaţii independente. Am intrat acolo după o procedură de supraveghere de doi ani, în care oamenii s-au uitat inclusiv la bugete şi la proporţiile dintre diverşi finanţatori. Ce înseamnă însă o organizaţie independentă? Haideţi să ne gîndim la o organizaţie care are ca donatori: Open Society Institute, Comisia Europeană prin proiecte de cercetare pe mai multe ţări, fondurile norvegiene administrate de FDSC, ambasada SUA şi o instituţie subordonată unui minister din România. Este o asemenea organizaţie în măsură să „îşi permită o poziţie independentă“? Conform replicii de mai sus a SAR, nu este. Păcat. Pentru că asta e chiar lista de finanţatori ai SAR. Cînd am primit dreptul la replică, am fost curios să văd ce proiecte mai are SAR, deci m-am uitat pe site. Şi e amuzant să văd o structură de finanţare uimitor de asemănătoare cu cea de la CRPE: SAR are un proiect multicountry de la Comisie, CRPE are două, SAR are două proiecte din fondurile norvegiene, CRPE are tot două, SAR are două proiecte de la OSI, CRPE are unul, SAR are un proiect de la ambasada americană, CRPE are cîte unul de la ambasadele britanică, finlandeză şi olandeză. Bun, care e faza cu „contractele publice“ şi „contracte cu statul prin MAE“? CRPE a avut proiecte finanţate de Unitatea de Asistenţă Oficială pentru Dezvoltare (AOD) a MAE. Pentru publicul pe care vrea să-l manipuleze AMP, asta pare ceva conspirativ. Adevărul e simplu: ca stat membru UE, România este obligată să doneze fonduri pentru dezvoltare ţărilor mai sărace. AOD lansează anual cîte un call public, în parteneriat cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). CRPE a participat la acest call şi a cîştigat. Aşa cum au participat multe alte ONG-uri.
La rîndul ei, SAR are un proiect finanţat de UEFISCDI, adică o „instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale (MEN)“ (cf. site www.uefiscdi.gov.ro). Eu cred că o instituţie subordonată MEN e stat, deci acuzaţia că are „contracte cu statul“ se aplică perfect Societăţii Academice din România. Dacă e să fim scrupuloşi, programele AOD-MAE se implementează prin PNUD, deci nu există un contract între CRPE şi MAE, ci între CRPE şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. În schimb, SAR are contract direct cu o instituţie subordonată Ministerului Educaţiei, deci „cu statul“. Conform logicii Alinei Mungiu-Pippidi, ar fi onorabil pentru SAR să se retragă din România Curată pentru că nu poate monitoriza fondurile publice. Evident, este o aberaţie. Dar dacă AMP ar fi coerentă, şi-ar aplica propria logică (sper ca prin această demonstraţie să nu fi prejudiciat echipa din proiectul finanţat de UEFISCDI, nu asta e intenţia mea).
Adevărul e că există o diferenţă importantă între CRPE şi SAR: cele mai multe proiecte prezentate pe site-ul SAR sînt încheiate în 2013. Deci sînt trecute. Dacă ar rămîne doar cele curente, secţiunea ar fi subţire. AMP practică împotriva CRPE un exerciţiu clasic de denigrare a concurenţei care e mai bună. Cred că asta răspunde la întrebarea din titlu.
În ceea ce ne priveşte, la CRPE am urmărit nişa fondurilor de dezvoltare ale statelor UE din Est: donatori noi, cu interes în zona noastră de acţiune. Ca şi România, aceste ţări au ales Moldova ca ţară prioritară. Folosim banii altor ţări membre UE pentru proiecte de europenizare a Moldovei, sub un brand românesc. Avem, de pildă, două proiecte finanţate de Ministerul estonian de Externe, dar o asigurăm pe AMP că nu sîntem agenţi secreţi estonieni. Dacă reuşim să finanţăm proiectele din Moldova din fonduri de asistenţă pentru dezvoltare americane, estoniene, finlandeze sau olandeze, cred că ar fi fost cu totul stupid din partea noastră să ocolim tocmai fondurile de asistenţă ale României, şi asta doar ca să nu moară Alina Mungiu-Pippidi de grija independenţei noastre.
Fondurile AOD-MAE (şi, presupun, cele de la UEFISCDI) sînt printre puţinele fonduri publice româneşti cheltuite prin call-uri deschise, unde oricine poate participa şi cu urmărirea riguroasă a implementării – este şi motivul pentru care un ONG onest şi transparent cum este CRPE are acces la ele. În rest, vorbim de un ocean de bani publici sparţi preferenţial şi netransparent, cu ONG-uri fantomă, începînd cu fondurile structurale şi terminînd cu banii de cercetare consumaţi de Academie. ONG-urile româneşti care oricum sînt supradependente de donatori externi ar trebui să militeze pentru ca mai multe linii de finanţare să fie deschise de statul român în procedură competitivă şi transparentă. Modul de lucru al secţiei AOD este o bună practică rară în România, care ar trebui încurajată şi la alte instituţii. În loc de asta, AMP sare cu picioarele pe cei puţini care practică buna guvernare.
Asistăm de ceva timp la o campanie îndîrjită împotriva ONG-rilor din România, care anunţă vremuri viktororbaniene. Ea se bazează pe jumătăţi de adevăr şi pe ascunderea faptului că vorbim de competiţii deschise, finanţare pe proiecte şi activitate transparentă. Diverşi ziarişti ca Mălin Bot, Stelian Negrea sau Costi Rogozanu îşi rezolvă problemele de conştiinţă date de dependenţa de patroni obscuri, încercînd să demonstreze că toată lumea e la fel. AMP şi SAR intră în acest cor al kompromatului împotriva societăţii civile şi devin parte din problemă.