Cărţi bune de oferit cadou
● Adepţii fanatici – Reflecţii asupra naturii mişcărilor de masă (Eric Hoffer, Editura Polirom, 2013).
Deşi subtitlul zice că e vorba de reflecţii, cărţulia asta e mai degrabă un fel de carte de gen „Cum să…“ Doar că transpusă la zona politică. Merge pereche cu cea scoasă tot de Polirom, anul trecut – Manualul dictatorului (Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith, 2012). Un fel de tehnocraţi ai puterii – cu sfaturi reci, metodă clinică, în tradiţia lui Curzio Malaparte cu a sa clasică Tehnica loviturii de stat. Manualul dictatorului e chiar explicit, ironic oarecum, scris la modul: cum să te menţii la putere făcînd cele mai mari porcării imaginabile. De evitat a se oferi cadou lui Victor Ponta et Co. În ce priveşte Adepţii fanatici, Hoffer ia la analizat diverse categorii de oameni şi metode de declanşare a mişcărilor de masă. Aceeaşi atmosferă clinică, dezbrăcată de orice urmă de etică, că e Hitler sau Gandhi, tehnica pare aceeaşi. Dacă persoana care primeşte cadoul are naturelul etic simţitor, purcedeţi cu grijă. Iată ce zice Hoffer despre rolul intelectualilor în povestea asta: „Masele îl ascultă pentru că ştiu că vorbele sale, oricît de insistente, nu pot avea rezultate imediate. Autorităţile fie îl ignoră, fie utilizează metode blînde pentru a-i închide gura. Astfel, imperceptibil, intelectualul subminează instituţiile consacrate, îi discreditează pe cei aflaţi la putere, slăbeşte credinţele şi loialităţile prevalente şi pregăteşte terenul pentru apariţia unei mişcări de masă.“ (p. 148).
● Anna Politkovskaia, Un război murdar – Un reporter rus în Cecenia, Meteor Press (2012).
Reportaje ale celebrei ziariste asasinate, realizate în Cecenia. O carte bună de lecuit amici de genul celor care cred că toate războaiele sînt la fel şi toate marile puteri se comportă la fel. Altfel, o carte de o umanitate sfîşietoare – a se urmări relaţia dintre Politkovskaia şi femeile din reportajele sale: într-o lume în care bărbaţii par a se obişnui, femeile se adaptează, dar nu se obişnuiesc. O carte despre Rusia prinsă între proiectul imperial şi un stat obtuz, corupt, ineficient şi alimentat de substratul naţionalist-rasist. În care cecenii sînt şi călăi, şi victime, la fel şi ruşii. Prinşi într-un cerc al urii pe care nimeni nu îl sparge, doar vor să-l ascundă sub preş. Dar o carte cu poveşti, în primul rînd. Ca povestea unui tînăr inguş răpit în Cecenia, familia vinde tot, însă tot nu are bani să dea răscumpărarea. Plăteşte şpăgi la serviciul de informaţii, ca să facă anchetă. Îşi dau seama, pe parcurs, că securiştii erau de fapt aceiaşi cu gangsterii care răpiseră băiatul. Şi totul se termină cu şi mai multă ură: «Îţi spun că o să-mi pedepsesc torţionarii. Atît paznicii, cît şi pe răpitori. În plus, îi vor găsi pe cei care ne-au luat banii şi n-au făcut nimic. O să-i fac să ni-i restituie. Îi urăsc pe toţi cecenii. O să-i omor.» În prima zi cînd a ieşit în Karabulak, a dovedit că vorbise absolut serios. Atunci l-a bătut pe cel dintîi cecen pe care l-a întîlnit.“ (p. 219) Sau despre un fiasco ce loveşte chiar şi cînd apar intenţii bune: „Ministerul Apărării a lansat un concurs: alegeţi-i pe cei mai buni 15 adolescenţi şi le vom oferi locuri în Academia Militară de la Omsk. Cecenia şi-a trimis într-adevăr cei mai buni tineri spre îndepărtatul oraş siberian. Bătrînii şi-au îmbărbătat nepoţii: „Studiaţi, şi într-o bună zi veţi face cinste patriei voastre şi veţi dovedi că sîntem egali altor popoare din Rusia.“ Ministrul Apărării a primit personal delegaţia viitorilor cadeţi. Au urmat o sumedenie de vorbe frumoase, promisiuni şi dorinţe; sfaturi la despărţire, speranţe şi camere TV. Mama unuia dintre cadeţii ceceni, Amirhan, învăţătoare, îi spune reporterei ce a urmat în realitate: „Crezusem că Amirhan fusese incredibil de norocos. Îmi spusesem că va ieşi din iadul acesta, iar mai departe totul va depinde numai de el. Însă în scurt timp, tonul scrisorilor lui s-a schimbat. În dormitoare nimeni nu le spunea băieţilor noştri pe nume, ci – te rog să scuzi expresia – le spuneau «ţigani găozari»... înţelegeţi ce vreau să zic. Nimeni nu a încercat nici măcar să şteargă inscripţiile ofensatoare din toaletă: «Afară cu ciorile din Omsk!» În scurtă vreme, majoritatea tinerilor ceceni reveniseră acasă. Doar patru au mai rămas, printre care şi fiul meu, care mi-a spus că va suporta orice insultă de dragul instruirii. Şi a fost răbdător. Dar în ajunul examenului de sfîrşit de an, din luna mai, caporalul i-a chemat pe ei patru şi i-a anunţat: «Orice s-ar întîmpla, cecenii nu vor studia aici.» Şi n-a vrut să le îngăduie să susţină examenul. Tinerii aceştia merseseră acolo cu intenţiile cele mai bune! Aveau un singur vis: să fie ca toţi ceilalţi copii din Rusia. Pe 25 mai, au fost îmbarcaţi într-un tren spre Rostov, au primit fiecare cîte 165 de ruble şi au fost trimişi să traverseze ţara fără nici un act de identitate. Au ajuns acasă abia pe 9 iunie, fiindcă n-au putut părăsi Rostov fără bani sau acte. Au flămînzit acolo, au dormit nopţile în gări şi au cerut ajutorul comandamentului militar – însă în zadar. Recent, comandantul militar pentru Cecenia a vorbit din nou la televizor: Tinerii ceceni studiază la Omsk. Acum ei sînt în vacanţă şi în scurtă vreme vor reveni acolo… Pe cine încerca să păcălească?“ (pp. 235-236) Decît să daţi cadou un roman rusesc genul carte-groasă-profundă-ca-să-părem-culţi (e deja un clişeu), mai bine mergeţi cu Politkovskaia.
● Nelson Mandela, Conversaţii cu mine însumi (Editura Publica, 2013).
Nu a fost cu premeditare, cartea a apărut înainte să moară Mandela. Dar dacă tot a sporit interesul, e bine de înţeles omul aşa cum se prezintă el însuşi. Este o colecţie interesant construită grafic (inclusiv cu fotografii), cu fragmente de scrisori trimise din penitenciare, interviuri şi carnete cu însemnări scrise de Mandela. Iar omul Mandela e destul de departe de legenda construită în jurul său. De fapt, pare că se străduieşte să se vadă de după legendă. Cele mai nereuşite bucăţi sînt cele din vechi carnete cu însemnări de cînd Mandela se autoeduca drept lider de gherilă revoluţionară. Sub titluri de genul „Elemente care trebuie avute în vedere în momentul declanşării Rev(oluţiei)“. A se remarca prescurtarea revoluţiei – omul nu avea timp să scrie întreg cuvîntul, avea treabă. După care urmează banalităţi amuzante, de genul: în Algeria, camarazii au dat voie soldaţilor din gherilă să se căsătorească, asta a crescut sprijinul popular, pentru că soţiile şi familiile lor erau cointeresaţi. Pînă la urmă, nu revoluţia l-a făcut celebru şi nu revoluţia i-a adus succes, ci suferinţa şi răbdarea (ba chiar, revoluţionarii algerieni au instaurat un regim sinistru, care continuă şi azi). Dar partea interesantă a lui Mandela e cea umană. Sfaturi din închisoare pentru fiul cel mic, cînd cel mare moare. Sfaturi pentru fete, cînd află că şi soţia sa a fost arestată. Ba chiar fragmente din interviu în care este întrebat aproape brutal cum e să ştii că eşti condamnat pe viaţă şi ai o soţie afară, tînără, te gîndeşti că se vede cu alţi bărbaţi (nu vă spun ce a răspuns). Mandela avea încă din închisoare un aer de sfînt în viaţă – dar genul de sfînt jovial, uman. E remarcabil că a rămas aşa – şi sfînt, şi jovial – după ce fost la putere. De obicei, puterea scrînteşte.
● Joseph Schumpeter – Zece mari economişti – De la Marx la Keynes (Editura Publica, 2010).
Din colecţia foarte bună de teorie economică scoasă de Publica în ultimii ani, un volum din 2010, dar vi-l recomand pentru că încă îl mai văd prin librării. Schumpeter face biografia ideilor economice. Cartea e ca un fel de fotogramă veche: cum se vedeau ideile astea la un moment dat, explicate de un om foarte deştept, el însuşi cu lipsurile sale majore, pe care azi le înţelegem mai bine. O carte bună şi pentru începătorii care vor să înţeleagă bazele gîndirii economice, şi pentru avansaţi, care pot gusta sofisticării de interpretare. Evident, cel mai bun eseu este cel despre Marx. În mod uimitor, e laudativ şi totuşi demolator. Schumpeter crede că Marx a fost adorat din motive greşite şi subevaluat pentru punctele sale tari. O măciucă în moalele capului, aplicată marxiştilor vulgari şi celor care redescoperă un Marx profetic la fiecare 30 de ani, după ce o nouă bulă economică se fîsîie. Cîteva bucăţi cu Marx: „Într-un anumite sens, marxismul este o religie. El le oferă credincioşilor săi în primul rînd un sistem al afinităţilor ultime, care sînt o întruchipare a sensului vieţii şi totodată standarde de evaluare a evenimentelor şi a acţiunilor; iar în al doilea rînd, un ghid pentru aceste finalităţi, ceea ce presupune existenţa unui plan de mîntuire şi a unui mijloc de a devoala răul de care omenirea, sau măcar o parte a ei, se va mîntui. Mai putem adăuga: socialismul marxist aparţine acelui grup de credinţe care promite paradisul terestru.“ (p. 71) Iar această doctrină religioasă a venit tocmai în momentul în care lumea îşi pierdea încrederea în religiile vechi şi se baza pe ştiinţă. Deci, noua religie s-a împachetat în cuvintele ştiinţei: „Observaţi cum marxismul reuşeşte, cu cea mai mare îndemînare, să împletească acea rîvnă iraţională pe care decăderea religiei a lăsat-o de izbelişte, ca un cîine fără stăpîn, cu tendinţele materialiste şi raţionaliste – inevitabile pentru acele vremuri – care nu ar fi acceptat nici un fel de credinţă lipsită de o conotaţie ştiinţifică sau pseudoştiinţifică. Propăvăduirea ţelului, de una singură, ar fi fost ineficace; analiza proceselor sociale nu ar fi avut însemnătate decît pentru cîteva sute de specialişti. Dar a propăvădui îmbrăcat în hainele pozitivismului şi a analiza cu un ochi îndreptat către nevoile inimilor este exact ce a permis marxismului să cîştige loialitatea pasionată a adepţilor săi şi avantajul de a le insufla acestora din urmă convingerea că identitatea şi credinţele lor nu au cum să fie înfrînte, ci, dimpotrivă, că se vor sfîrşi prin a se impune în mod victorios.“ (p. 73)