Vești bune din județul Mureș
Amplasată pe un bot de deal înalt şi cu pante repezi şi greu accesibile, cetatea Gurghiu este atestată în secolul al XIV-lea ca una dintre cetăţile regale (castrum regalis) destinate să întărească puterea centrală în raport cu tendinţele centrifuge ale nobilimii. Ea rămîne în proprietatea suveranilor Ungariei pînă la cucerirea acesteia de către turci, cînd trece în administrarea principilor Transilvaniei. Transformări şi dotarea cu elemente de fortificare de factură renascentistă sînt făcute în secolele XVI-XVII. În 1708, cetatea este demolată de austrieci. Ceea ce se păstrează sînt cîteva porţiuni din zidurile de apărare şi o parte a pivniţelor boltite.
Pe domeniul cetăţii, la baza dealului, principele Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) ridică o curie cu grădină, realizate în manieră renascentistă; el profită de existenţa apropiată a cetăţii pentru a construi una dintre puţinele reşedinţe nobiliare fără rol defensiv din Transilvania. Istoria modernă a acesteia este legată de familia Bornemisza, proprietari ai domeniului între 1717 şi 1870. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, construcţia existentă este amplificată, edificiile completînd un careu ce înconjoară o grădină. Mai vechiul spaţiu plantat se extinde, astfel încît în anul 1840 apare menţionat aici „parcul englezesc al baronului Bornemisza“. În apropiere, în sat, se mai construiesc tot acum o moară de hîrtie şi o fabrică de sticlă, la care lucrează meşteri aduşi din Cehia şi Moravia; o capelă este amplasată pe locul vechii cetăţi.
Intrate în proprietatea statului în 1870, clădirile sînt amenajate pentru nevoile unui castel de vînătoare. În anii ’80, acesta este unul dintre locurile de vînătoare folosite de principele moştenitor Rudolf.
În 1893, destinaţia se schimbă, şi pe domeniul de la Gurghiu se înfiinţează o şcoală de silvicultură, care îşi continuă activitatea aici şi după Primul Război Mondial şi care funcţionează şi astăzi. Acesta este motivul pentru care la Gurghiu s-a păstrat şi poate fi încă admirat peisajul remarcabil, alcătuit de-a lungul secolelor de intervenţii destinate să pună în valoare mediul construit şi cel natural, totodată. Clădirile sînt relativ bine păstrate; parcul se întinde încă pe un teritoriu cuprins între reşedinţă şi cetate, depăşind cu mult dimensiunea grădinii iniţiale. Specii rare – unele aduse din China şi America de Nord – sînt aclimatizate aici, iar formele de relief sînt accentuate de amenajările peisagere: grupuri de plante şi arbori de culori diferite în funcţie de anotimp, trasee cu forme sinuoase străjuite de bănci şi statui de piatră, un pîrîu, un lac cu insulă, chioşcuri.
Da, e adevărat că arhitectura clădirilor are nevoie de restaurare, că multe dintre amenajări nu sînt îngrijite de oarecare vreme, e adevărat că multe dintre piesele de piatră sculptată sînt incomplete, dar cu puţină imaginaţie ne putem da seama cum arăta întregul ansamblu. Şi cum va arăta el, dacă proiectul – care a fost deja început de unul dintre cei mai buni restauratori ai noştri, doamna arhitect Iolanda Szekeres – va putea fi continuat şi executat. Muzeul Judeţean Mureş şi Consiliul Judeţean al aceluiaşi judeţ par să fi decis că locul merită să-şi continue existenţa şi să-şi etaleze frumuseţea, şi pentru noi, dar şi pentru generaţiile viitoare. Nu putem decît să le salutăm hotărîrea şi să ne pregătim de drum: trebuie să mergem la Gurghiu!
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.