„Vechiul Bucureşti a fost ras fără milă“

26 martie 2014   BORDEIE ȘI OBICEIE

Apariţia, acum vreo trei luni, a cărţii despre palatele Ştirbey din Bucureşti şi Buftea, de care s-a scris şi aici cum se cuvenea, a fost iarăşi, zilele trecute, semnalată publicului interesat de monumentele istorice. Lucrarea arhitectei Oana Marinache a fost prezentată la Mogoşoaia, palat care nu e numai al lui Brâncoveanu, ci şi al Bibeştilor, datorită Marthei, prin restaurarea săvîrşită sub egida ei şi prin prezenţa ei imprimată în cultura română înainte de exilarea în Île Saint Louis. La această legătură cu voievodul martir, nobila scriitoare ţinea aşa de mult, încît pe sarcofagul de la Sfîntul Gheorghe, aşezat de ea deasupra moaştelor domneşti, ea a ţinut să pună numele ei, în forma de un memorabil orgoliu: „roaba lui Dumnezeu Martha principesă Bibescu“... Erau de faţă la întîlnirea de la Mogoşoaia acei membri ai familiei care, întorşi în ţară, sînt pe cale să-şi recapete locul în societatea românească.

Din bogăţia de documente pe care le-au păstrat ei şi ceilalţi urmaşi ai unor neamuri care au făcut istoria ţării noastre aşteptăm să vedem cum se va întregi sau se va îndrepta ceea ce ştim. Însemnările Elisei Ştirbey (1870-1957), care a fost pe rînd soţia lui Al. Marghiloman şi a lui Ion I.C. Brătianu, fuseseră fragmentar publicate din 1999. Ele datează din ultimii ani ai vieţii, cînd legenda spune că era silită să măture în tramvaie. Găsesc acolo amintiri despre casa părintească din Bucureşti, unde a copilărit. Interesul lor este că evocă aspectul său din vremea Războiului Independenţei. E vorba de clădirea din Calea Victoriei de care moştenitorii au trebuit să se despartă după recuperare şi care, după ce a devenit „palatul Popescu“, va fi desfigurată de construcţia nouă ce se va înălţa în spatele ei.

„Tristă, imensă, ca şi părăsită“ – stăruia ea în aceste amintiri. Copiii lui Alexandru Ştirbey şi ai Mariei Ghika-Comăneşti, primii cinci – din opt – locuiau „în apartamentul care aparţinuse odinioară bunicii“ (Safta Cantacuzino-Paşcanu, ultima doamnă a Ţării Româneşti). Despre lipsa sa de confort aflăm că mai era încă „luminat cu lumînări şi lămpi cu ulei... Odăi de baie nu existau şi nici conducte de apă; căzile erau umplute cu apă adusă cu găleţile.“ La acelaşi nivel se situa o sală lungă şi îngustă, care făcea legătura cu capela – spaţiile pe care arhitectul Fr. Hartmann le-a transformat în 1882. „Apartamentul locuit odinioară de către bunicul (Vodă-Barbu Ştirbei) era în altă aripă a casei. Era închis şi inaccesibil, aşa că nu l-am vizitat decît mai tîrziu.“ În centrul casei era biroul lui Al. Ştirbey, după ce fusese sala aghiotanţilor, în timpul domniei tatălui său, de la 1849 la 1856. „Apartamentul de la parter nu se deschidea decît la recepţii, dar cred că înainte de 1866 părinţii nici nu primeau prea des. Sufrageria se afla la parter şi avea o decoraţiune care ni se părea curioasă: pereţii erau vopsiţi în culoare galbenă-portocalie şi aveau panouri cuprinzînd în medalioane roşii chipurile împăraţilor romani, cel puţin aşa pretindeau guvernantele noastre.“ Faţada nu mai păstra decît urmele deteriorate ale culorilor roz şi verde fistic în care fusese vopsită, cu „pretenţia de a înfăţişa o vilă italiană“. Oricum, şi tencuiala actuală e rău cojită de atîţia ani de cînd clădirea nu mai e întrebuinţată.

Curtea palatului era atunci împrejmuită cu ziduri între Calea Tîrgoviştei (care nu era încă a Griviţei, nici Podul Mogoşoaiei nu era Calea Victoriei) şi strada Banului. Grădina romantică, „închisă din toate părţile, răspîndind miros de liliac şi de salcîm, era plină de micşunele. Privighetorile cîntau şi o broască ţestoasă uriaşă păşea agale, iar deasupra capului se auzea zbîrnîitul zmeelor din vecini, ceva atît de caracteristic Bucureştilor de atunci.“ Elisei Brătianu îi părea rău că „două generaţii succesive au lăsat-o să se prăpădească“: oare a ajuns să o vadă bătătorită sub roţile camioanelor de la Vinalcool?

Povestirea trece dincolo de poarta casei părinteşti: „Bucureştii primei mele copilării n-aveau trotuare, străzile erau înguste şi mărginite de grădini, unele cu arbori foarte bătrîni... un oraş cu biserici mici, case lungi şi grădini întinse.“ Nostalgia vegetaţiei reflectă o situaţie de care fuseseră pînă atunci impresionaţi toţi străinii care veneau pe aici. Memoria a reţinut (după 80 de ani!) spectacolul străzii: „Vehiculele erau felurite şi ciudate. Multe căruţe erau trase de bivoli, pe care-i văd şi acuma – negri, acoperiţi cu zdrenţe de covoare multicolore, înjugaţi la căruţe încărcate cu cărămidă roşie şi călcînd greoi prin zăpadă. Cîteodată, în sunete de zurgălăi, treceau braşovencele, trăsuri cu patru locuri, acoperite cu piele neagră şi fără uşi, semănînd oarecum cu nişte gondole, transportînd călugăriţe şi – uneori – coşciuge acoperite cu satin sau percal roz... Dricurile prezentau ciudate îmbinări cu steme negre şi îngeri auriţi... cu bocitoarele îmbrăcate în alb; sicriele nu erau acoperite şi morţii erau plimbaţi prin oraş cu faţa descoperită.“

Oricît de bogată ar fi fost familia Ştirbey, moravurile epocii erau simple: „Noi n-aveam decît patru rochii pe an, iar surorile mai mici purtau rochiţele pe care noi le purtasem cu un an înainte.“ Începută aşa, o viaţă despre care se poate spune că a fost strălucitoare se apropia de asfinţit cu demnitate şi simţ al răspunderii. Privirea spre trecut nu ierta generaţiile precedente pentru vina lor: „Vechiul Bucureşti a fost ras fără milă... A fost dărîmat Turnul Colţei, a fost dărîmat Sărindarul, biserica lui Matei Basarab, risipite şi sparte frumoasele ei coloane.“ Asemenea preţuire a istoriei avea să devină din ce în ce mai rară.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: wikimedia commons

Mai multe