Undeva în Oltenia
- Biserica Sfinţii Voievozi, Mierea-Ghioroiu, comuna Poienari, judeţul Vîlcea -
Zidită probabil în 1830 „cu ajutorul şi cheltuiala lui popa Niţu Vladimirescu, popa Nică şi popa Şerban şi cetaşii lor“ – aşa cum indică pisania – şi pictată în 1841, biserica din Mierea-Ghioroiu este una dintre cele mai interesante biserici de sat din Oltenia. Cum se vede în pisanie, ctitorii bisericii sînt moşnenii; proprietari în devălmăşie ai pămîntului (în indiviziune, am spune noi acum), ei decid în comun asupra nevoilor satului şi a ridicării unor lăcaşe de cult. Ctitorirea de biserici de zid devine, pe de altă parte, un gest de afirmare a independenţei şi vitalităţii obştii săteşti, gest care îi pune pe iniţiatori pe acelaşi plan cu ctitorii de rang boieresc sau domnesc – în deplină respectare a tradiţiei bizantine. Nu voi insista, există o excelentă carte care explică fenomenul – fiindcă, da, este vorba de un fenomen, de un mare număr de biserici care se înscriu în această categorie –, cea datorată lui Andrei Paleolog – Pictura exterioară din Ţara Românească, Meridiane, Bucureşti, 1984, despre care am mai scris aici. Gestul nu e singular, dimpotrivă, el este frecvent întîlnit la sfîrşit de veac XVIII – început de veac XIX, mai ales în Oltenia. Acest tip de manifestare a condus la apariţia unor echipe de „meşteri-ţărani“ care, încetul cu încetul, se specializează şi încep să străbată satele, chemaţi sau în căutare de comenzi.
Ceea ce se realizează este o arhitectură care – deşi pleacă de la tiparele post-bizantine împămîntenite şi reprezentate de bisericile comandate şi finanţate de boieri şi domnitori – îşi va găsi propriile formule în cadrul posibilităţilor, evident mai modeste, pe care obştile săteşti le au la îndemînă. Şi dacă formele arhitecturale trădează uneori o anume nesiguranţă sau neîndemînare, o oarecare tatonare a mijloacelor constructive ce trebuie aplicate, bisericile de zid ale obştilor săteşti îşi găsesc propria expresie, unică, în tratarea exteriorului cu pictură. O pictură care ilustrează cultura acestor comunităţi săteşti şi care îmbogăţeşte arhitectura cu imagini de Apostoli şi Sibile, cu scene din viaţa comunităţii şi – poate cel mai remarcabil – cu scene şi pilde din cărţile populare, în circulaţie în zonă şi în epocă. Acestui tip de cultură populară, de „civilizaţie sătească“ i se înscrie arhitectura bisericii Sfinţii Voievozi din Mierea-Ghioroiu.
Biserica pare să fi fost reparată în 1881. Nu ştim la ce dată a fost înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice. Pînă în 1934, anul în care ea este închisă cultului şi devine capelă de cimitir, nu mai avem alte informaţii. Rezultă doar, din arhiva Direcţiei Monumentelor Istorice, că edificiul a făcut obiectul unor investigaţii şi al unei corespondenţe între DMI şi forurile bisericeşti (1973, 1988, 1997) în legătură cu operaţiile de restaurare. Nici unul dintre aceste demersuri nu s-a finalizat cu vreo intervenţie asupra clădirii, aceasta aflîndu-se, în 1998, într-o gravă stare de deteriorare. Şi chiar dacă, în acelaşi an şi la comanda Ministerului Culturii, arhitectul Aurel Ioan Botez a întocmit un proiect de restaurare a bisericii şi l-a predat Episcopiei Rîmnicului, asta nu i-a împiedicat pe utilizatorii bisericii să o „îmbrace“ aproape în totalitate în betoane şi ciment, să o acopere cu o învelitoare cu aspect de Lego – aşa cum a găsit-o în 2010 un alt arhitect, pasionat cunoscător al domeniului, Alexandru Baboş.
În aceste condiţii, are oare sens să-l mai citez pe Andrei Paleolog, care scria – cu referire la aceste biserici – că ele, printre care şi cea din Mierea-Ghioroiu, reprezintă „acordul final al unui crez estetic de tradiţie bizantină ce-şi afla sursa şi vigoarea în mai bine de cinci sute de ani de artă medievală românească şi balcanică“? A se interpreta după gust!
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: A. Baboş, 2010