Un petec de plan
Un prieten îmi trimite pe Internet o bucăţică dintr-un plan al Bucureştilor pe care, fără să-l pot data cu precizie, îl cred de la începutul secolului trecut. El cuprinde un fragment din zona periferică nordică, ce va deveni rezidenţială în deceniul următor. Se întinde pe direcţia V-E, între strada Avedic şi aleea Cogălniceanu, deci de-o parte şi de alta a Şoselei (Kiseleff), avînd la sud strada Colonel Mihai Ghica – de fapt, prelungirea bulevardului care pleca din Piaţa Victoriei, purtînd acest nume al fostului proprietar, după care s-a chemat al Filantropiei, 1 Mai şi, de curînd, Ion Mihalache. Prelungirea Ghica era deja, în 1933, strada Arhitect Ion Mincu. Nume armenesc, Avedic este de mult uitat; a devenit Delavrancea, cu aleile răsucite în jurul său, A, B, C şi D. Din aleea Cogălniceanu – mai tîrziu strada Aviator Ştefan Protopopescu, Kogălniceanu (bis), Dăniceni şi, în sfîrşit, Gheorghe Brătianu – se văd aici, urcînd spre Herăstrău, numai trei proprietăţi: Mişu Stoenescu, V. Vasilescu şi maior Tomescu. Acestea pe dreapta. Pe stînga, vasta grădină a Sanatoriului „Sfînta Elisaveta“, învecinată la sud cu două case: una a doamnei locotenent-colonel G. Exarcu; cealaltă, la stradă, a Mariei Dupont, de la care a trecut la familia Văitoianu. Sanatoriul, la nr. 25 de pe Mincu, se numea încă Hönig în 1944, dar curînd după aceea a fost, în anii ’50, rezervat cetăţenilor sovietici, fiindcă toată suprafaţa, pînă la străduţa care face legătura cu şoseaua Kiseleff, a fost ocupată din 1935 de Legaţia – ulterior Ambasada – URSS, astăzi a Rusiei.
După primul rond al Şoselei – unde, din 1892, era Bufetul (a cărui arhitectură reproduce pavilionul românesc de la expoziţia din Paris, 1889 – operă a lui Mincu), se găsea, pe Kiseleff nr. 3, proprietatea moştenitorilor lui Alexandru Gănescu, trecută apoi la principele Jan Korybut Woroniecki şi la soţia acestuia, Adina, care fusese doamna Take Ionescu. Noi am văzut acolo Muzeul de Artă „Béatrice şi Hrandt Avakian“ şi am vrea să-l revedem. Mai în spate a funcţionat mulţi ani alt sanatoriu, pentru studenţii TBC. La nr. 5, locuia Scarlat Iarca, dintr-o familie de boieri rîmniceni, el fiind soţul Arabellei, care a publicat în franţuzeşte o carte de amintiri (de fapt, anecdote şi frivolităţi). La sfîrşitul secolului al XIX-lea, un Constantin Iarca fusese deputat liberal, dar cu adresa la Buzău, deci fără casă în Bucureşti. Terenul a fost cumpărat în 1911 de prinţul George Valentin Bibescu, pentru care arhitectul Cerchez a construit o frumoasă casă, avînd la etaj o terasă cu arcade. Acolo, din 1927 a fost palatul Regelui Mihai, pînă în 1930, şi al Principesei-Mame Elena, pînă în 1932. Astăzi, clădirea, mult refăcută, este ING Bank. Fiindcă proprietatea Iarca nu fusese încă vîndută lui Bibescu, data documentului se poate stabili imediat după 1900.
Descifrarea planului continuă pe strada Avedic – paralelă cu Şoseaua –, tăiată la mijloc de o alee care se îndreaptă spre piaţa care va fi a Filantropiei şi care a primit, pe la 1930, numele de Profesor Nicolae Ionescu, în amintirea unui politician liberal chemat să predea istoria la Universitate. Pe ambele părţi – alte proprietăţi înscrise pe numele lui Al. Gănescu, iar mai la sud, probabil la colţul actual al pieţei cu strada Mincu – un căpitan Ion Anastasiu. Acelaşi mai avea o proprietate la marginea aleii. De acolo se înşirau, în direcţia parcului: I. Heldenreich, G. Păun, Iosif Iorgu, Tudorache Ghiţă, Franz Schmitt, Maria Lupea şi Andrei Schwartz. Mică burghezie împestriţată cu alogeni, la fel şi în partea opusă, înspre traseul actual al străzii Mincu: preotul Roşianu, Iosif Gancevici şi Grigore Artinovich. Români, aproape de originea lor rurală, alături de comercianţi sau meşteşugari cu nume străine. Ce trebuie neapărat reţinut este că peste tot era verdeaţă, pădure chiar, în care se împlîntaseră locuinţe modeste, joase, înconjurate de grădini. De asemenea, o profesiune răspîndită era a birjarilor („muscalii“ aveau grajdul lîngă casă). Oraşul se extindea către nord, mai încet pe linia pe care s-a dezvoltat bulevardul – destinat comerţului –, către viitoarea Piaţă Domenii, mai rapid între Kiseleff şi şoseaua Jianu, unde numai după 1930 va prinde contur Parcul Jianu. Bulevardul Aviatorilor de astăzi, mărginit de vile noi şi pietruit – pavajul la care s-a renunţat nu de mult –, a înlocuit drumul bătătorit pe care veneau altădată, spre bariera de la Piaţa Victoriei, produsele satelor vecine, şi era numit Gheorghe Buzdugan, în amintirea regentului din 1927-1929.
Istoria străzii pe care o cunosc cel mai bine s-a schimbat după 1930, cînd, ca un omagiu pentru „eroii aerului“ (cărora li se va înălţa monumentul), au apărut în zonă nume de aviatori la o mulţime de străzi. În 1929 nu era încă nici unul. Protopopescu i-a fost atribuit aleii Cogălniceanu, unde, în 1934, Al. Tzigara-Samurcaş cumpără teren la colţul cu Mincu: de la Mişu Stoenescu trecuse la o firmă germană, F. Blumer & Co. din Schwanden. Un lot, Mincu nr. 29, a rămas lui C. Tutuc; pe cel din Cogălniceanu nr. 4, arhitectul Richard Bordenache a construit (P+3) casa în care au locuit, alături de părinţii lor (Al. Tzigara-Samurcaş şi Maria Cantacuzino), poetul Sandu Tzigara-Samurcaş şi pictoriţa Ana M. Berza, cu soţul ei, istoricul generator de gînduri majore. Mai departe, la nr. 5 – Constant Grigoriu şi sora sa, doamna Madgearu, văduva omului politic asasinat de legionari. Casa cu nr. 6 a fost a geologului Virgil Ianovici. La un moment dat, chiar Lucia Sturdza-Bulandra trăia la nr. 10. Casa vecină, la nr. 14, era a marchizei Montagliari. La nr. 16, inginerul Ion A. Berindei a avut de soţie pe Maria Tzigara-Samurcaş, violonistă. Pe frontul de vest al străzii, casa acoperită de viţă-de-vie nu mai era a lui Văitoianu, ci îi avea la etaj pe un general Dumitrescu şi pe fratele său, colonel, veniţi cu Divizia „Tudor Vladimirescu“, iar parterul a fost locuit, după arhitectul Ascanio Damian, de Fănuş Neagu, aşa că amintirea scriitorului dăinuie în zidurile acelea. Majoritatea clădirilor din şiragul din dosul ambasadei au fost multă vreme ocupate de militari sovietici. Totuşi, mai este de menţionat casa profesorului Radu Vulpe, arheolog ca şi soţia sa, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, amîndoi elevi ai lui Pârvan. Multe din aceste case erau, cînd am intrat în ele, pline de cărţi şi obiecte de artă. Erau, tot atunci, invadate de nedoriţii plasaţi de Spaţiul Locativ în acest mediu în care prezenţa lor era incongruă şi umilitoare. Cîţi ani a fost închis Ion Berindei ca „agent american“? Zece sau doisprezece? În orice caz, auzeam acolo despre alţi membri ai aceloraşi familii, care erau arestaţi. Nu era un peisaj cultural obişnuit, ci unul modelator de omenie.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.