Un muzeu necunoscut
Calitatea unui oraş o dau şi muzeele lui, fie că ele dau seamă despre acel oraş chiar, văzut de-a lungul trecutului său, fie că, prin subiectul lor, arată deschidere către ţări străine. Berlin, de pildă, pe lîngă Muzeul Mărcii Brandenburg, unde poţi vedea capitala imperială a lui Wilhelm al II-lea, are muzeele din Insulă: artă antică, artă egipteană, templul de la Pergam, artă islamică, artă bizantină şi a Europei medievale. La Edinburg, în Galeria Naţională Scoţiană, găseşti picturi de la Botticelli la impresionişti, muzee militare la castelul de sus, castelul de jos (Holyrood) adăposteşte o expoziţie de artă a Renaşterii din colecţia reginei, două sau trei case au păstrat interioare istorice, dar trecutul Scoţiei este reconstituit prin Galeria Naţională de Portrete, redeschisă de curînd, care, începînd cu secolul al XVI-lea, ajunge pînă în ziua de astăzi. Ce avem la Bucureşti? În primul rînd, desigur, Muzeul de la Palat, pentru arta românească şi cea europeană, şi Muzeul de Istorie Naţională. Acolo se duc turiştii şi şcolile. Dar mai există altele, de un interes apreciabil, cărora bucureştenii nu le trec pragul fiindcă nici n-au auzit de ele.
Astăzi va fi vorba de Colecţia de Artă Ligia şi Pompiliu Macovei. Pe strada 11 Iunie, numerele 36-38, se află casa în care a locuit o pereche de oameni interesanţi care, o viaţă întreagă, s-au înconjurat de lucruri frumoase: o clădire în stilul eclectic francez de la 1900, cu bow-window-uri, şi o grădină ascunsă între ziduri înalte. Muzeul a fost înfiinţat din 1992 şi s-a deschis zece ani mai tîrziu, după moartea Ligiei Macovei (1916-1998), pictoriţă şi graficiană de un talent original. Ea era, din 1939, soţia arhitectului Pompiliu Macovei (1911-2008), a cărui amintire, aşa cum o reţin cei care au avut norocul de a-l cunoaşte, este a unui om de carte, demn şi integru. Cariera lui explică împrejurările în care s-a alcătuit colecţia care, cînd a fost donată statului, cuprindea peste 1750 de lucrări de artă plastică, artă decorativă, mobilier şi artă populară, însoţite de 8000 de cărţi şi albume, pe lîngă alte mii de volume dăruite Institutului de Arhitectură. El a fost elevul lui Horia Creangă şi Octav Doicescu, lui i se datorează construcţia Aeroportului Băneasa şi a Stadionului „Lia Manoliu“, printre alte edificii publice din Bucureşti, în perioada primului plan cincinal. Tînărul modernist radical fusese şi simpatizant de stînga şi s-a implicat activ în procesul de modernizare a peisajului urban. Ca arhitect-şef al Capitalei, conduce planul de sistematizare din 1952, atunci cînd Partidul elimina din conducerea sa „aripa moscovită“. Din 1959 începe seria funcţiilor sale diplomatice – consilier de ambasadă la Paris, şef de misiune la Roma, ministru adjunct la Externe. În perioada 1965-1971 era preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, adică exact în anii de relativă relaxare a regimului: n-ar fi putut avea această răspundere nici înainte, nici după. Plecarea la Paris în 1971, ca ambasador la UNESCO, pînă în 1977, i-a dat posibilitatea de a se sustrage schimbării ideologice din ţară şi de a aduna mare parte din obiectele de artă care au format colecţia sa.
Cine pătrunde în casă astăzi se simte puţin descumpănit de diversitatea direcţiilor în care e atras, normal, avînd în vedere că aici au convieţuit două personalităţi, fiecare cu sensibilitatea sa proprie. Aşa se face că arămuri şi ceramică din Turcia, Caucaz şi Persia stau alături de ceramică şi porţelanuri din China şi Japonia. Dar în aceeaşi sală, care a fost atelierul Ligiei Macovei, impresia cea mai puternică o fac vechile dulapuri din Burgundia, Pirinei ori Provence, cărora le urmează în salon mobile Louis XVI şi Empire sau Biedermeier, precum şi oglinda de Boemia datată 1740. În biblioteca plină de albume de artă este un birou Louis-Philippe la care îţi vine să te aşezi, mai ales că e luminat de o lampă care i-a aparţinut lui Ion Mincu. Sufrageria conţine mobilă franceză, spaniolă şi florentină din secolele XVI-XVII, dar pe pereţi se văd tablouri de Marcel Iancu şi Ţuculescu, unul de Miracovici şi mai multe de Petraşcu. Artiştii din salon sînt Pallady, Ciucurencu şi Lucian Grigorescu. În vestibul şi risipite prin toată casa se găsesc picturile Ligiei Macovei, dintre care cele de tinereţe erau influenţate de expresionism. Un loc aparte îl au piesele de artă ţărănească: frumoase icoane pe sticlă de la Necula, un peretar săsesc, o icoană brâncovenească şi alta din Maramureş, piese de costum, ţesături, ceramică, un scrin din 1813 care nu e decît imitaţia populară a unui secrétaire Biedermeier...
Pentru toate acestea e timpul să se trezească, nu numai curiozitatea publică, ci şi respectul faţă de aceşti doi oameni a căror prezenţă discretă în viaţa culturală românească este într-adevăr exemplară.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.