Ultimul palat domnesc
De la o vreme, istoria Bucureştilor a devenit un subiect care şi-a format publicul. Numărul de cărţi care-i sînt închinate creşte, au umplut deja un raft de bibliotecă. Pe măsură ce fizionomia oraşului se transformă, o nouă generaţie a căpătat interes pentru un trecut care nu mai este accesibil decît prin fotografii vechi, prin amintirile unor supravieţuitori sau prin documente adunate de exploratorii arhivelor. Aşa se face că şi aici, alături de informaţii despre starea actuală a monumentelor pe care le mai avem de apărat, apar din ce în ce mai des note de lectură care atrag atenţia cititorilor asupra unor cercetări cu privire la trecutul caselor şi oamenilor de altădată. Dintre acestea, se cuvine semnalată lucrarea arhitectei Oana Marinache – Reşedinţele Ştirbey din Bucureşti şi Buftea. Arhitectura şi decoraţia interioară (Editura ACS, 2013). Trebuie spus din capul locului că este un model al genului. O muncă extraordinară – pentru care tînăra autoare recunoaşte că a avut ajutorul unor colaboratori numeroşi – a reuşit să reunească în numai doi ani tot ce se poate şti despre un ansamblu de monumente, cu vîrstele sale succesive şi, mai ales, cu istoria familiei care le-a construit şi locuit.
Singurul palat domnesc care s-a mai păstrat în Bucureşti – fiindcă de Palatul Ghica de la Colentina (1822-1833) nu mai poate fi vorba, cînd restaurant, cînd încuiat şi părăsit, – se găseşte în mijlocul Capitalei, pe Calea Victoriei, nr. 107-109. A fost al lui Barbu-Vodă Ştirbei, care şi-a avut aici reşedinţa în timpul domniei sale de la 1849 la 1856, cu o întrerupere din cauza ocupaţiilor militare aduse de Războiul Crimeii. Casa exista de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd stăpînul ei, boierul oltean care-i va da numele său viitorului domnitor, călătorea la Karlsbad, dar a fost reclădită din temelii după un plan nou, de către arhitectul francez Michel Sanejouand, în 1833-1835. În 1849-1852 i s-au adus unele modificări interioare, s-au adăugat capela şi dependinţele, care au fost distruse în 1983 şi 2008. Se dovedeşte acum cît de justificat era certificatul de monument istoric acordat de Horia Teodoru, care ar fi trebuit să împiedice demolările. Vecinii din spatele grajdurilor de pe uliţa numită atunci Manea Brutaru (azi General Budişteanu) erau fraţii Iancu şi Grigore Grădişteanu, dintr-o familie înrudită cu Ştirbeii, însă aflată într-un proces de moştenire cu Bibeştii. Ceilalţi locuitori din preajmă erau oameni mai simpli – un cîrciumar, un zugrav... Alt document interesant din 1859 se referă la arborii şi arbuştii plantaţi pentru o grădină publică ce a existat cîtva timp în faţa palatului. După Unire, fostul domn s-a retras în străinătate (ca şi fratele său, Bibescu), casa din Bucureşti fiind împărţită între fiii săi, Gheorghe şi Alexandru, într-o perioadă pentru care există inventarul mobilierului din zece camere, plus biblioteca, al cărei catalog s-a păstrat, cu cărţile părintelui lor. Înfăţişarea de astăzi a clădirii se datorează prefacerilor din 1882: se reproduc planurile arhitectului Friedrich Hartmann (activitatea acestuia în Bucureşti a continuat pînă în 1912). Pentru un fiu al lui Alexandru, George (1883-1917), s-a construit „palatul nou“ de la colţul cu Calea Griviţei, după proiectul lui N. Ghika-Budeşti, dar a dispărut în 1944, la bombardament.
A doua reşedinţă princiară studiată în acest volum este palatul lui Al.B. Ştirbey de la Buftea (1863-1864), cu capela (1883-1890), al cărei autor a fost renumitul arhitect Th. von Hansen. Cercetarea minuţioasă cuprinde şi istoria moşiei, care se întindea, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, pe 2350 ha, cu o descriere a parcului, unde mai pot fi văzuţi stejari din codrul Vlăsiei. Amenajările peisagistice, ca şi decoraţia interioară a conacului i se datorează Nadejei Ştirbey, ale cărei preocupări se întîlneau cu acelea ale cumnatei sale, Martha Bibescu, la Mogoşoaia, şi cu ale principesei Maria, la Cotroceni. Pictorul catalan şi veneţian Fortuny avea în epocă o mare influenţă, pe care au primit-o bucuros şi aceste doamne. Evenimentele istorice care au avut loc la Buftea au fost, în 1916, cînd familia regală se refugiase acolo, moartea prinţului Mircea, ultimul copil al Mariei, şi, în anul următor, pacea impusă de învingători. Imaginea interiorului este reconstituită pe baza fotografiilor şi a scrisorilor inedite. Inventarul alcătuit la naţionalizare, în 1949, reprezintă şi el o mărturie. Se dovedeşte astfel distrugerea bezmetică a unei ambianţe artistice cum această ţară nu avea multe. Totodată, starea în care se află, sub ochii noştri, în prezent, clădirile de la Buftea şi Bucureşti, arată că aceeaşi neglijenţă grobiană se prelungeşte. Calitatea grafică excepţională a volumului îi conferă şi calitatea de album, dar el cuprinde şi o contribuţie înaltă la genealogia şi iconografia familiei Ştirbey.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: wikimedia commons