Turnul-Spart
Cînd vrei să treci Munţii, dinspre Sibiu spre Rîmnicu Vîlcii, imediat ce laşi în urmă Tălmaciu, drumul parcă ţi se închide pe neaşteptate. E numai o iluzie căci, după încă o cotitură, începe Defileul Turnului Roşu, înghesuit între culmile Făgăraşului, de o parte, şi ale Lotrului, de cealaltă. În Boiţa, şoseaua abia se strecoară pe lîngă turnul de acces în Cetatea Turnu Roşu, cu îngustele lui ferestre de tragere, şi pe lîngă locul unde odată se înălţau fostele case ale Vămii, după care se alipeşte Oltului ce vine de undeva din stînga şi, surprinzător sau nu, cel puţin pentru început, nu pare prea vijelios. Nu trece mult, căci nu apuci să oboseşti, şi, cînd versanţii se apropie ameninţător unii de alţii, te trezeşti lîngă o construcţie ciudată, ruinată, izolată undeva mai jos de drum, în pajiştea de pe malul rîului. E ceea ce a mai rămas din Turnul-Spart…
Impresia e cu atît mai copleşitoare, cu cît cineva pare să fi tăiat turnul dintr-o singură lovitură de sus în jos, despicîndu-l şi făcînd să dispară fără urmă mai mult de jumătate din el. E un ciudat semicilindru de piatră, amestecată pe alocuri cu cărămidă, ce îşi păstrează aproximativ aceeaşi formă, de peste două veacuri, căci într-o stampă de la început de secol XIX, un pictor, pe numele lui Neuhauser, pare că-i redă aspectul de azi, pînă şi prin desenarea unor copăcei, pripăşiţi pe locul înalt al fostelor creneluri. Din DN 7 nu prea poţi să-l admiri cum trebuie, pentru că loc să-ţi laşi maşina nu a fost amenajat nicicînd. Mai mult, privind fotografii mai vechi îţi dai seama că modernizarea şoselei a dus la distrugerea totală a ruinelor ce închideau accesul pe şi dinspre Defileu, în Evul Mediu cel îndepărtat. Cîndva, prin anii ’60 ai secolului trecut, acestea mai puteau fi văzute coborînd dinspre drum spre turn.
Acum, doar un drumeag, la început acoperit cu pietriş, apoi format din dîre de pămînt şerpuind prin iarbă, se pierde din drumul naţional, puţin mai în aval de turn, şi coteşte spre vechea fortificaţie. Cînd ajungi la baza ei, construcţia pare şi mai impresionantă. Ziduri groase la bază de peste patru metri, ferestre înguste împrăştiate parcă la întîmplare de-a lungul şi de-a latul peretelui (semi)circular, spărturi mari ce aduc a uşi, amplasate la diferite înălţimi, cărora nu le dibuieşti de la început rostul, guri de tragere şi, undeva sus, baza fostelor creneluri de sub acoperişul, probabil, conic. Pe interior, zidul e perforat de arcade prăbuşite sau de deschideri largi ce se pierd îngust spre exterior, de nişe prin care se roteau în spirală, de-a lungul zidurilor, vechile scări de piatră şi lemn, de orificii prin care se înfigeau între pietre de mult putrezitele bîrne. Şi din loc în loc, smocuri înalte de iarbă, tufe adăpostite prin locuri ferite de vînt şi-un copăcel, cu rădăcinile prinse deasupra unei ferestre şi avîndu-şi coroana tînără avîntată peste marginile zidului…
Inclus într-un sistem de fortificaţii de la graniţa de sud a Transilvaniei, alături de Cetatea Turnu Roşu, Cetatea Tălmaciului şi Cetatea Lotrioarei, Turnul-Spart a fost înălţat într-o perioadă în care presiunea turcească asupra Ardealului devenise mai mult decît evidentă, dacă luăm în calcul doar invazia din iarna 1492-’93, soldată cu pagube considerabile în zona Sibiului. Din păcate, existenţa efectivă a construcţiei e de scurtă durată, undeva în jurul a trei decenii. Ridicat chiar pe malul nu prea înalt, în urma unui ordin al regelui Ladislau al Ungariei din 1501, Turnul-Spart se prăbuşeşte la 1533, ca urmare a unei revărsări a Oltului, ulterior o parte din piatra fortificaţiei fiind utilizată de locuitorii din zonă în cu totul alte scopuri. Iniţial de formă cilindrică, înaltă de aproape 18 metri, semănînd arhitectonic cu turnurile de apărare ale Sibiului, construcţia îşi etala gurile de tragere în trei etaje şi avea în prelungirea ei, de-a latul trecătorii, ziduri masive de-o parte şi de alta a rîului, sparte doar de-o poartă ce asigura accesul spre şi dinspre Ţara Românească.
Un zid impresionant, ce se întindea între Munţii Făgăraşului şi cei ai Lotrului şi din care se mai păstrează acum doar urma vizibilă ca o rană, sub o uşă amplasată ameţitor cam pe la mijlocul înălţimii turnului, privind spre Olt. Veacurile s-au scurs, iar Turnul-Spart a rămas oarecum în aceeaşi situaţie. Degradarea continuă totuşi, pe nesimţite. O privire aruncată-n timp, peste stampele şi fotografiile de epocă, îţi dau o imagine completă asupra procesului de dispariţie lentă a monumentului. Acum două sute de ani, baza unor deschideri ce aduc a „guri de păcură“ sînt perfect vizibile. Acum cincizeci de ani, nivelul zidului coborîse cu cel puţin un metru, dar o fereastră îngustă, plasată imediat sub acestea, îşi mai păstra încă arcada. Pînă anul trecut s-a mai pierdut jumătate de metru şi ceea ce mai rămăsese din zidul-graniţă. Şi nici măcar nu vrem să facem pronosticuri în cîţi ani de acum încolo totul va fi doar o grămadă de moloz…
Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.