Turist de duminică
Norişori însoriţi pe cer. Duminică la Bucureşti, încă o după-amiază limpede şi lină, cu străzile goale, ca în copilăria mea. Cîţi nu sînt pe drumul de întoarcere din „vichend“ – în Bulgaria, reşedinţele secundare poartă numele de vichendiţa – sînt adunaţi în Centrul Vechi, unde m-a adus plimbarea. Şi ce fac ei acolo? Ça bouffe – se îndoapă.
Am intrat întîi în curtea Muzeului Municipal, unde e un fel de tîrg de antichităţi ca Tiergarten la Berlin, dar mult mai confuz şi sărăcăcios. Cumperi scrumiere vechi. Cîte cărţi s-or fi furat în cursul anilor de la Biblioteca Academiei? Aici am găsit una singură, zdrenţuită, dar cu ştampilă. Bine, să trecem mai departe. La Muzeul Naţional de Istorie este o expoziţie despre Războiul balcanic şi pacea de la Bucureşti, fiindcă s-au împlinit 100 de ani. Numai atît? Ce departe ni se pare vremea în care în ţara asta domnea bătrînul Carol I, iar prim-ministrului său se numea Titu Maiorescu! Expoziţia e foarte bine organizată didactic şi nu duce lipsă de vizitatori, toţi tineri, care citesc conştiincios explicaţiile. Multe fotografii, mai ales cu generali, dar îl văd şi pe bunicu-meu, simplu ostaş, însă nu „mobilizat“, cum scrie acolo, fiindcă, fiu de văduvă, nu făcuse armata, dar a plecat voluntar, şi însemnările lui din Bulgaria s-au tipărit în 1914. Liste: listele de soldaţi din satele noastre, care au murit pe front, nu luptîndu-se pentru Silistra, ci de holeră; liste de delegaţii diplomatice, fiecare cu hotelul unde a fost găzduită (Venizelos la Capşa, Paşici la Athénée Palace). A fost un mare succes al României această pace care trebuia să ţină o veşnicie, dar n-a durat decît trei ani.
Mergînd spre Piaţa Universităţii, pe lîngă fostul Hotel Concordia, al unioniştilor care s-au hotărît acolo să-l aleagă pe Cuza, unde un balcon stă să cadă deasupra unei intrări, ajung la Bancă, în colţul căreia a apărut acum statuia lui Carada. Încă o operă a maestrului Bolborea, specializat în refacerea acestor monumente distruse de comunişti (tot de el – Lascăr Catargiu!). Nu interesează, pînă la urmă, calitatea estetică, mai mult sau mai puţin reuşită; bine că revin asemenea repere pentru refacerea unei memorii istorice care trebuie să fie parte integrantă din cultura politică, măcar în viitorul pe care-l dorim.
La statuile celelalte, din Piaţa Universităţii, aveam întîlnire cu manifestanţii pentru Roşia Montană. Apropiindu-mă, n-am găsit decît jandarmi şi m-am temut că nu a venit nimeni la ora fixată. De fapt, se mutaseră la fîntîni, după cum mi-au spus acei jandarmi, foarte supăraţi (ei, era duminică, voiau şi ei să stea acasă!). Manifestaţia ecologistă creştea repede: tineri cu steaguri tricolore şi cu lozinci care mi-au plăcut. „Roşia Montană nu e de pomană“ sau „Aurul pleacă, cianura rămîne“ sînt numai două exemple. Am văzut, credeam eu, ce era de văzut şi, oricum, erau destui ca să nu mai fie nevoie şi de mine. Altfel, unde sînteţi puţini, contaţi pe mine: mi-aduc aminte cu drag de domnul de la Baia de Aramă, care, altădată, ieşise singur să manifesteze.
Pe drum spre casă, la colţul străzii Regale cu Bulevardul Bălcescu, clădirea care se păstra de atîta timp în aşteptarea restaurării – fusese chiar consolidată! – a dispărut în două zile. Păcat! Parcă văd iarăşi un bloc anonim, care-şi va întinde cît mai sus gîtul lung. Biserica Boteanu este îmbrăcată în schele; acolo, restaurarea progresează. Colţul de alături şi blocul Lido sînt foarte bine. Mai încolo, alţi jandarmi, persoane de ambe sexe, bine îmbrăcate, instrumente muzicale scoase din cutii, pe o bancă – doctorul Bălăceanu-Stolnici, această adunare fremătînd în jurul unei statui învelite în cearşaful reglementar: am înţeles că se pregătea inaugurarea încă unui monument. Mi s-a spus că va fi un bust al lui Enescu...
Seara abia începea, cînd zarva de afară m-a scos pe terasă. Dacă nu ştiţi, locuiesc pe bulevardul dintre Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei, aşa că, după defilările de 1 Mai sau 23 August, am fost martorul venirii minerilor în 1990 şi al multor demonstraţii, dacă nu luam parte la ele, de jos, din stradă. Astăzi, prietenii mei care protestau contra exploatării Gold de la Roşia Montană erau mai numeroşi ca oricînd: 2000, după aprecierea unor televiziuni ostile; în realitate, cifra a fost cel puţin dublă. Urmăream la TV relatarea evenimentului, influenţată, evident, de interese politice: pot declara că nici un post nu spunea adevărul. Îngrijorător, nu?
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean