Trei Ierarhi

- o restaurare care parcă nu se mai termină niciodată -

Singura destinaţie din municipiul Iaşi care a primit în Ghidul Verde Michelin, anul trecut, două stele („merită o oprire“) stă învelită ca într-un cocon, de aproape 20 de ani. De atîta vreme durează lucrările de refacere a Bisericii Trei Ierarhi. Simptomatică pentru întinderea lucrărilor este o declaraţie a patronului firmei de construcţii, în 2008: „Mai durează doi ani“.

Ctitorie din 1639 a domnitorului Vasile Lupu, biserica a făcut parte dintr-un complex mănăstiresc (alături de sala gotică, casele egumeneşti, chiliile, clopotniţa şi tiparniţa), fiind „unul dintre cele mai frumoase şi reuşite monumente istorice şi de artă feudală din ţara noastră“ (Nicolae Grigoraş, Biserica Trei Ierarhi, ed. a II-a, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 5). Din nefericire, în timp a devenit atît victima invadatorilor (1650 – arsă de tătari, 1686-1687 – de regele polon Ioan Sobieski), cît şi a catastrofelor naturale (cutremurele din 1711, 1781, 1795, 1802). N-au lipsit neglijenţa (incendiul din 1827, cînd a ars o mare parte din oraş, a dus la distrugerea acoperişului) sau prostia celor care o restaurau (multe dintre frescele originale, de exemplu, au fost distruse de francezul Lecomte du Nouy, la sfîrşitul secolului al XIX-lea). Cel mai probabil, toate aceste îndepărtări de edificiul original au decis respingerea de către UNESCO a propunerii de a include biserica în patrimoniul mondial.

Conform prezentării de la intrare – „Faima monumentului o constituie broderia de piatră a zidurilor exterioare, păstrată în forma originală, în cea mai mare parte. Treizeci de bandouri ornamentale evoluează succesiv pe întreg spaţiul exterior al zidurilor bisericii, de la temelie pînă sus, la cornişa turlelor, rememorînd şi prelucrînd vechile crestături în lemn şi broderii naţionale, împrumutînd însă şi elemente asiatice, dar şi occidentale.“ Înainte de a fi mutate în actuala Catedrală Mitropolitană, aflată la cîteva sute de metri depărtare, aici au fost aduse, de Vasile Lupu, moaştele Sfintei Parascheva, pe care domnitorul ar fi plătit – spune legenda – bugetul pe un an şi jumătate al Ţării Moldovei.

În interiorul bisericii (rectificare: printre schelele din interior) se zăresc mormintele lui Vasile Lupu şi ale membrilor familiei sale (Nicolae Grigoraş susţine însă că acestea ar fi fost aruncate de Nouy pe malul Bahluiului), cele ale lui Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. Este posibil ca în aceşti cîţiva zeci de metri să fie cea mai mare concentraţie de domnitori români de mare rezonanţă.

Pe de altă parte, lista celor care şi-au legat o parte din viaţă de Trei Ierarhi este completată de cărturari: în 1643, mitropolitul Varlaam a tipărit aici Cazania care-i poartă numele, declarată una dintre cele mai importante cărţi din acea perioadă, în limba română. Gheorghe Asachi a cerut domnitorului Ioniţă Sandu Sturza să deschidă o şcoală la Trei Ierarhi, lucru care s-a întîmplat în 1824. La „Şcoala Preparandală“ au predat Hasdeu şi Cobălcescu, Titu Maiorescu a fost director, iar Ion Creangă – elev. În 1874-1875, Mihai Eminescu a fost revizor şcolar.

Cît priveşte prezentul, destinul Trei Ierarhilor se leagă de o comunitate mică de călugări care ţine aprinsă flacăra credinţei. Pentru lucrări se aşteaptă aproape exclusiv bani de la Bucureşti, de la Ministerul Culturii. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei este preocupată mai mult de renovarea Catedralei Mitropolitane, Primăria a contribuit doar pentru nişte lucrări de drenare, restul depinzînd de alocările din Monitorul Oficial. Toate acestea au făcut să existe adolescenţi care au trăit toată viaţa în Iaşi şi care nu au văzut niciodată cum arată Trei Ierarhi. Ar putea să caute pe Google, dar e puţin probabil că o vor face.

Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.