Trei case pe Griviței

18 august 2011   BORDEIE ȘI OBICEIE

Calea Griviţei – Podul Tîrgoviştei de odinioară – era, acum numai o sută de ani, artera vitală de legătură între Gara de Nord şi centru. Pînă la răspîntia cu Buzeşti, a avut, pe ambele laturi, case negustoreşti frumoase care reflectau mîndria de a fi dobîndit, într-o singură generaţie, o avere de lăsat, odată cu locuinţa, urmaşilor. De la Buzeşti încolo, agitaţia febrilă a unui comerţ de contact direct cu strada dădea clădirilor un aspect de bazar levantin, de suk african, ceea ce îşi aminteşte foarte bine Gregor von Rezzori. Cît se întindea însă mahalaua Sfinţii Voievozi, mergînd către Manea Brutarul, atmosfera patriarhală se aşternea ocrotitoare peste case fără etaj sau doar cu unul singur, cărora totuşi îmbrăcămintea de stucatură le înnobila înfăţişarea, iar cîte un cerdac, coborînd spre copacii din jur, era locul unde stăpînii îşi sorbeau cafeaua, cu ochii după trecători. 

O Primărie megalomană a reuşit pînă acum să distrugă tot ce a putut, la răscrucea Căii Griviţei cu Buzeşti, dincolo de care privirea nu se mai opreşte pînă la vechiul hotel de la colţul cu str. Dr. Polizu. Dacă au mai rămas în picioare Hala Matache şi casa cu ferestre în stil arăbesc de la care se deschide strada spre piaţă, aceasta se datorează unei reacţii energice a activiştilor din ONG-uri, dar mai departe, la intrările în Buzeşti ale străzilor Popa Tatu  şi Mircea Vulcănescu – acolo unde se plănuieşte un larg sens giratoriu –, demolările vor intra adînc în aceşti afluenţi ai Diametralei. De fapt, şi Calea Griviţei e ameninţată. Asaltul nu se poate opri, e ca o boală molipsitoare. Semnele acestei contagiuni se recunosc chiar la destul de mare distanţă în interiorul Căii Griviţei care, de ani de zile, începuse să fie muşcată de blocuri, şi din direcţia opusă. 

O situaţie disperată este aceea pe care o semnalez astăzi, deşi nu am avut timp să caut informaţii despre istoria celor trei case cu numerele 50-54. Cele mai vechi sînt desigur ultimele două, venind dinspre gară. Nr. 54 fiind pe colţ, are intrarea prin cerdac, ascunsă de frunziş, retrasă ca şi cum maşinile de la parcajul din faţă ar fi gata să năvălească peste ea. Chiar aşa cum este, cu largile ei ferestre prăfuite şi închise sau sparte, cu acoperişul desfundat şi cu zidurile jupuite, are o eleganţă care vine din armonia proporţiilor. Faţada lungă e cea întoarsă spre stradă, cu ornamente care abia se mai disting în mijloc şi la cadrul ferestrelor. Urmează nr. 52: din dreapta şi din stînga, trepte suie către cerdacul din faţa uşii de intrare, iar aceasta e străjuită de doi pilaştri care susţin un baldachin de piatră boltit. Deasupra arcului din partea superioară a uşii este locul unei steme care lipseşte. În acest element ca şi în toate celelalte se distinge amintirea caselor boiereşti neoclasice. Buna arhitectură tradiţională nu cuprinde decît parter şi pod. Între parapetele de cărămizi cu care e baricadată contra homleşilor în căutare de adăpost, casa pare zidită de vie. Alături, nr. 50 este şi ea părăsită. Mai tînără decît celelalte două, fiindcă manifestă tendinţa de modernizare, casa are şi un etaj care aliniază cinci ferestre. Intrarea e adîncă şi boltită, ca de gang, dar etajul înaintează deasupra ei, avînd acolo o fereastră mărginită de o balustradă de fier forjat. 

Aceste case figurează pe lista monumentelor istorice (categoria B), prin urmare demolarea lor e interzisă. Dar nimic nu le împiedică să se dărîme singure, dacă sînt lăsate în paragină. Este soluţia pe care au adoptat-o numeroşi proprietari care, fie că n-au mijloacele unor reparaţii din ce în ce mai costisitoare, fie că doresc să aibă cît mai repede terenul liber pentru o construcţie nouă care i-ar îmbogăţi. E clar că a fi proprietarul unui monument istoric nu e o fericire (după cum ştiu din proprie experienţă). Pentru a face faţă datoriei de a păstra şi îngriji, ar fi de căutat un cumpărător capabil să suporte cheltuielile necesare. Însă deoarece a trecut timpul, cu consecinţe dezastruoase pentru starea clădirii respective, e greu de închipuit că cineva s-ar supune de bunăvoie la obligaţiile pe care le comportă o asemenea proprietate. S-ar putea rezolva ceva prin expropriere? Da, ar înceta spectacolul dezonorant al caselor dărăpănate, dar povara întreţinerii sau restaurării ar trece asupra statului, într-un moment în care preferă să se încarce cu cheltuieli nesăbuite şi mult mai mari (pasajul Basarab, Magistrala Uranus, Catedrala Neamului). Apelul la binefăcători privaţi? Ce garanţie a bunelor lor intenţii ar putea oferi? Să zicem – nu ştiu dacă e cazul – că aceste case au fost naţionalizate, aşa cum e probabil:  statul a restituit, dar fără a-şi asuma legal plata unor despăgubiri pentru deteriorarea pricinuită de-a lungul zecilor de ani de neglijenţă dispreţuitoare. Comunismul a cauzat daune, patrimoniului, mult mai mari decît cele produse de Ceauşescu însuşi. Succesorii lui se mulţumesc cu gesturi formale de renegare a regimului pe care l-au îngropat.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe