Tot despre Bulevardul Regina Maria
Dintr-o greşeală a mea, care nu sînt în stare să manevrez computerul ca pe maşina de scris cu care am lucrat patruzeci de ani („Triumph“ 1937, moştenită de la tata), articolul de săptămîna trecută a apărut ciuntit, fiind o ciornă, şi cu pasaje diferite faţă de varianta definitivă. Cerîndu-mi iertare cititorilor, aduc aici partea finală aşa cum aş fi vrut să rămînă.
„O situaţie asemănătoare se înfăţişează la nr. 10 (fost Coşbuc 28, fost Principesa Maria 34). Aici avem ca monumente istorice numerele 8-10 (pe lista oficială 6-10, dar 6 nu mai există, sau este blocul situat mai la est, la colţ cu ulicioara Sf. Ilie). Este o casă cu etaj în stil eclectic, cu o decoraţie destul de elaborată la faţadă şi în interior, la sala de festivităţi. A-i atribui construcţia unui arhitect activ în epoca aceea, ca I.N. Socolescu (1859-1924), nu e imposibil. Ornamentica bogată a faţadei la nivelul etajului împrumută stilistica clasicismului francez de secol XVII, ceea ce este un argument în favoarea identificării pe care mi-aş îngădui să o propun. Deşi o vastă pivniţă boltită indică o dată mai veche, construcţia de deasupra nu poate fi decît din ajunul de veac cînd s-a deschis bulevardul. Ea a fost sediul societăţii Unirea Constructorilor Români. Balconul central cu o feronerie uvrajată poartă simbolul masonic al echerului şi compasului, în acest caz potrivit cu profilul instituţiei.
Clădirea a adăpostit o şcoală de construcţii (director C. Dobrescu în 1924, pe cînd preşedintele societăţii era C. Niţescu). În 1950, cînd s-a adăugat un corp secundar (numai parter), s-a schimbat numerotaţia, iarăşi, odată cu numele străzii, bineînţeles, fiindcă amintea de monarhie, aşa că imobilul a devenit Bd. Coşbuc, 24-28. O altă schimbare a fost a numelui şcolii: Şcoala Medie Tehnică de Construcţii Civile, care a funcţionat acolo. După ce aceasta a dispărut, clădirile trecînd în proprietatea unei societăţi anonime, S.C. Aroconstruct, în 1991 au fost dezafectate şi reduse la funcţia de depozit. În prezent ele sînt goale şi deteriorate, cu tencuiala jupuită sau pătată de umezeală. Consecinţă a cutremurului din 1977, nişte tiranţi metalici sînt înfipţi în faţade şi la interior. Totuşi, zidurile au rezistat, aşa că nu exista pretext ca să fie demolate. În săptămîna din urmă a fost atacată şi această clădire, cu toate că valoarea ei ar fi îndreptăţit păstrarea şi chiar restaurarea ei.
Dar nu cade numai o casă, cad una după alta, ca un efect de domino, şi ofensiva bezmetică va continua. Un larg spaţiu a fost deschis mai departe spre vest, lîngă vechea şcoală comunală, şi se anunţă încă un bloc, desigur de metal şi sticlă.“
Aşadar, articolul, mai lung, cuprindea şi informaţii despre a doua casă iar cu privire la arhitectul ei necunoscut mă răzgîndisem. Berindei, despre care am mai scris, este subiectul unei expoziţii la Palat (pardon, la Muzeul de Artă), cu care prilej a apărut un album pe care-l voi vedea săptămîna viitoare. Nu pretind că aş fi expert în arhitectură, dar, spre deosebire de Berindei, influenţat de baroc şi chiar de rococo, Socolescu mi se pare mai clasicist. Discuţia va fi mîine zadarnică, fiindcă nu va mai exista casa.
În Monitorul Oficial se mai găseşte şi declasarea caselor nr. 28-30 din str. Maria Hagi Moscu. Cartierul, la sud de Bulevardul Banu Manta, e adorabil: căsuţe joase, cu grădini. Cîte una păstrează în jurul ferestrelor şi sub streaşină ornamente de stuc, ca o adevărată broderie. Numele străzilor au fost date după Primul Război Mondial, în care a căzut eroic Maiorul Artur Vîrtejanu; în vremea aceea, numele istorice (de pildă, Constantinache Caracaş) erau însoţite de datele biografice, pe cînd acum, renunţînd la intenţia de a instrui, se trece doar profesia – poet, om politic etc. Imobilul care a fost condamnat arată ca un mic conac. Corpul secundar de clădire, în fundul curţii, e neinteresant. În schimb, corpul A are etaj, cu terasă pe colţ şi foişor. Tocăria este cea originală, de lemn sculptat, la unele ferestre. Una din intrări a avut o marchiză, acum spartă şi înlocuită cu un plastic albastru. O scară urcă la cealaltă intrare. Casa e pustie, în paragină, ba chiar resturi de mobilă sînt azvîrlite în curte. Un brad şi un pin arată că era acolo şi o grădină. Din vecinătatea cu Hotelul Irisa, colţ cu Banu Manta, se ghiceşte că se va întinde un şir de construcţii noi. Păcat!
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.