Teatrul Naţional din Iaşi: după 14 ani
Renovarea instituţiilor de cultură reprezintă şi în Iaşi un subiect trist: cele mai multe dintre şantierele care se deschid par eterne. Termene de 3-4-5 ani pentru finalizarea acestui tip de investiţii se transformă uşor în 8, 10 sau 15 ani. La un moment dat, faptul că instituţia X sau Y este înfăşurată în schele şi acoperită cu pînză tinde să se transforme în normalitate, masca intrînd încet-încet în conştiinţa publică, ca permanenţă. Iar definitivarea unui astfel de şantier şochează: aproape că nu-ţi vine a crede că faţadele strălucitoare, interioarele mirosind a nou şi impunătoarele coloane se aflau tot timpul acolo, aşteptînd să fie scoase la lumină.
Una dintre clădirile din Iaşi aflată într-o astfel de situaţie a fost cea a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“. Proprietar: Ministerul Culturii. Pe scurt, iată cum au decurs cei 14 ani reprezentînd perioada de renovare a acestui monument istoric:
● August 1998: licitaţia este atribuită firmei Conest SA Iaşi. Termen-limită: 6 ani.
● Pentru că Ministerul Culturii a finanţat sporadic investiţia, lucrările au fost uneori stopate, iar termenul de predare s-a tot prelungit. În primii 10 ani au fost cheltuiţi 117 miliarde de lei vechi.
● În timp, o parte dintre reprezentaţii au avut loc în alte instituţii: Ateneu, Muzeul Literaturii, Teatrul Luceafărul. După ce Sala Mare a fost închisă, piesele s-au jucat într-o clădire de lemn amenajată lîngă Teatru. Acest „cub“ a costat aproximativ 300.000 de euro.
● La sfîrşitul lui 2007, toate lucrările au fost sistate. n 2009: contractul cu Iasicon a fost reziliat şi pentru că se obţinuse o nouă sursă de finanţare (credit extern de 9,2 milioane de euro, contractat de Guvern), a fost organizată o nouă licitaţie, cîştigată de Iasicon SA Iaşi.
● Termenul de definitivare a lucrărilor, anunţat de către Ministerul Culturii pentru decembrie 2011, nu a fost respectat. n
● Iunie 2012: inaugurarea izbăvitoare a clădirii Teatrului.
Dintr-o veche dorinţă a autorităţilor ieşene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după ce un incendiu devastator distrusese o clădire din Copou cu această destinaţie, Teatrul a fost construit în perioada 1894-1896, în baza unui proiect al austriecilor Ferdinand Fellner şi Hermann Helmer. Aceştia proiectaseră multe alte clădiri de acest gen, printre care cele din Viena, Hamburg, Salzburg, Budapesta, Graz. Finanţat la început dintr-un împrumut de 800.000 de lei luat de la CEC, pe 20 de ani, „a costat cu înzestrarea sa complectă, decoruri şi mobilier nou, adus din străinătate, costume nouă asemenea, instalaţie specială de lumină electrică, încălzire cu aburi şi ventilatoare automate, o sumă de peste 2.000.000 lei.“ (N.A. Bogdan, Oraşul Iaşi, Editura Tehnopress, 2004).
În interior, Sala Mare are 750 de locuri, este organizată în stal, loje şi balcon, înconjurate de ornamente de inspiraţie barocă şi rococo şi 1418 lămpi electrice, în mijloc aflîndu-se un candelabru cu 109 becuri din cristal de Veneţia. Cortina principală este concepută sub forma unei alegorii a vieţii, cu cele trei vîrste în plan central, la dreapta fiind imaginată simbolic Unirea Principatelor. Pe plafon, deasupra fosei orchestrei, se află stema celor patru provincii reunite, cu însemnele heraldice ale fiecăreia. Printre cei care au condus Teatrul ieşean se numără: Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu şi George Topîrceanu.
Laudele pentru faptul că Teatrul Naţional din Iaşi, o clădire emblematică a oraşului, arată, în sfîrşit, cum se cuvine, nu prea îşi au locul: a avea grijă de ceea ce ne-au lăsat înaintaşii e atît o datorie, cît şi o expresie a bunului-simţ. În plus, noi am renovat în 14 ani ceea ce ei au construit în doi.
Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.
Foto: S.C. Semeniuc