Teatrul cu masca de beton

Supranumit cîndva „oraşul aurului negru“, Ploieştiul şi-a construit identitatea pe factorul industrial, în detrimentul aspectelor culturale. În timp ce oraşe precum Caracal, Brăila sau Focşani se pot mîndri cu teatre locale găzduite de clădiri elegante, clasate ca monumente istorice, instituţia similară din urbea Miţei Baston funcţionează într-o sală aflată la parterul unei construcţii recente. Totuşi, sala Teatrului Municipal „Toma Caragiu“ are aproape 90 de ani vechime, fiind un exemplu de înglobare a imobilului vechi într-un bloc comunist.

Ploieştiul avea cîteva săli de spectacol: Griviţa (pe locul unde s-a ridicat în anii ’30 actualul Tribunal), Modern (redenumit Progresul şi demolat în 1978) sau Cooperativa (dispărută în urma sistematizării de după 4 martie 1977). Însă toate acestea erau considerate neîncăpătoare şi fără dotările necesare unui teatru propriu-zis. Astfel a apărut iniţiativa inginerului Ionescu-Boroaia de a investi în clădirea unui teatru-cinema modern. A cumpărat o parcelă lungă pe actuala stradă Toma Caragiu, proiectul fiind încredinţat arhitectului Toma T. Socolescu, iar construcţia a început în 1927. Ionescu-Boroaia avea însă să se retragă din afacere, investiţia fiind preluată de Gheorghe Bogdan şi Elias Haimsoh, care au urgentat lucrările, iar noua clădire a fost inaugurată pe 23 februarie 1928. Teatrul-cinematograf Odeon era o clădire care nu aducea cu stilul socolescian, ci – prin faţada sa simplificată – se apropia de liniile modernismului. Fiind uşor retras de la stradă, în faţa imobilului se crea o mică piaţetă unde erau trase trăsurile ori automobilele care aducea spectatorii. Dar principalul atu al Odeonului erau caracteristicile sale, de neegalat în Ploieştii de la acea vreme: capacitate de 550 de locuri, logii la etaj, sistem de ventilaţie, acustică excelentă şi, cel mai important, o scenă încăpătoare de 20 de metri lăţime şi aproape 30 lungime.

Încă de la inaugurare, Odeonul a fost atît cinema, cît şi teatru, activităţile alternînd în funcţie de cerinţe şi de profitul pe care îl urmărea Solomon Profeta, cel care arendase sala. Aici aveau să aibă loc unele evenimente culturale semnificative în viaţa ploieşteană: proiecţia primului film sonor, la începutul anilor ’30, sau concertele lui George Enescu. Transformări au apărut imediat după război, mai întîi prin schimbarea denumirii din „Odeon“ în „Rodina“ („patrie“ în limba rusă). În 1950, odată cu naţionalizarea clădirii, aceasta a fost încredinţată teatrului municipal înfiinţat cu un an înainte, devenind astfel exclusiv sală de teatru. Însă „redeschiderea“ oficială, în faţa oficialităţilor locale şi a lui Toma Caragiu, directorul teatrului, s-a consemnat abia în 1957, după ce capacitatea a fost mărită la 600 de locuri şi s-a construit o anexă pentru recuzită.

Vechea clădire şi-a păstrat aspectul pînă în 1978, când a fost implementat planul de sistematizare. Clădirile din jur au fost demolate şi în locul lor s-a înălţat un bloc de locuinţe. Piaţeta şi faţada vechiului Odeon au dispărut, iar sala a fost mascată de noua construcţie la parterul căreia s-au amenajat intrarea, casieria şi foaierul teatrului. Interiorul a trecut prin modificări succesive, iar lucrările de modernizare din anii 2000 au şters şi ultimele decoraţiuni interioare care mai aminteau de înfăţişarea interbelică. Identitatea unei clădiri s-a pierdut de-a lungul timpului, nu din cauza bombardamentelor sau a cutremurelor, ci din cauza sistematizării comuniste şi a modernizării postdecembriste. Dintr-un imobil elegant, actualul sediu al Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti a fost transformat într-o simplă sală de spectacole anexată unui bloc de apartamente.

Lucian Vasile este autorul blogurilor www.AtunciSiAcum.blogspot.com şi www.RepublicaPloiesti.net.