Sub ochii mei
Trecătorii pe bulevardul Lascăr Catargiu s-au obişnuit de ani de zile să vadă, la colţul cu strada Visarion – cu jumătatea acestei străzi pe care se găseşte biserica ce i-a dat numele –, o casă ruinată. A fost nr. 8 de pe Visarion, construită în 1905 pentru fraţii Solacoglu, Constantin şi Anghel, proprietarii fabricii de pîine din Calea Moşilor 122. Pot spune că sînt cunoştinţe pe care le salut: de cîte ori mă duc la cimitir, trec prin faţa cavoului lor. Mai tîrziu, a trăit acolo filologul clasic Cezar Papacostea (1887-1936), traducător al lui Homer şi al lui Platon în limba română. Acel intelectual de mare distincţie era o podoabă a Universităţii şi a Academiei. În căsuţa vecină a murit, în 1919, Vlahuţă. Frumoasa casă de peste drum păstrează amintirea lui Dinu Lipatti, iar mai tîrziu a locuit acolo Alexandru Graur. Aşadar, cultura română lăsase acolo urme de neşters.
Aşa credeam, dar, de la o vreme, plăcuţa cu numele lui Vlahuţă a dispărut, semn care prevestea demolarea. Într-adevăr, acum, acolo, s-a ridicat în mare viteză un bloc: parter + cinci etaje. De închiriat! N-am să spun că-i urît, însă ascunde silueta bisericii construite de Ernest Doneaud din 1910. Un vînt de furioasă distrugere bate asupra rămăşiţelor altei Românii, de care ţara de azi se simte străină după numai 100 de ani. I-a venit rîndul şi vilei de alături, căreia i s-a înscenat un accident, o explozie de gaze, pentru a o distruge, ca şi în mai multe cazuri în care chiar proprietarul urmăreşte să refolosească terenul la o construcţie nouă, rentabilă. Acelaşi scenariu, deci, prost regizat. Casa nu era pe lista oficială a monumentelor istorice din 2004, dar se găseşte într-o zonă protejată de lege. După colţ, pe bulevardul Lascăr Catargiu, este nr. 10, casa din 1898 a inginerului Alexandru Mareş, operă a aceluiaşi arhitect Edouard Joseph Ramonatxo, care a construit şi numerele 4 şi 6 de pe bulevard. Existenţa acestui ansamblu de arhitectură ar trebui să fie de neatins, cu atît mai mult cu cît casa de pe Visarion i se datorează lui I.D. Berindey. Structura? Deasupra demisolului pentru servitori – parter înalt, avînd spre stradă un colţ rotunjit, cu o terasă din care se intra înăuntru printr-o uşă-fereastră. În 2007, pompierii au venit prea repede şi, fiindcă stricăciunile nu erau destul de grave, casa avea să fie dărîmată încetul cu încetul, bucată cu bucată, pe ascuns. În dosul frumosului grilaj de fier forjat, legat cu lanţ, au mai rămas, lăsate în paragină, nişte cioturi de zid, învelite într-un linţoliu. Doar o fereastră care se deschide spre gol.
S-a propus mai întîi să se îngroape acolo un parking, de care ar fi fost nevoie, sub o construcţie nouă, înaltă, dincolo de care, în fundul curţii, o pastişă fără valoare ar fi imitat casa veche. Ideea n-a avut succes. A apărut doar o casă de mode, Flamingo, repede uitată. Demolarea a început în spate, la încă o casă. Proprietarul, avocatul C.A. Tănăsescu, nu se lasă. După şapte ani, a izbutit să obţină aprobările pentru viitoarea clădire: 16 etaje! De patru ori mai mult decît înălţimea maximă tolerată de normă. Unde mai e legea? Nu se mai uită nimeni la ea. Unde mai este Comisia Monumentelor Istorice? Preşedinte al ei a devenit arhitectul care proiectase parking-ul subteran. Batjocura asta nu se mai opreşte... În tot acest timp, vedem cum continua devastarea care a fărîmiţat monumentul. Fără nici o acţiune administrativă sau judiciară care ar mai fi salvat casa.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.