Strada Sfinţilor nr. 7

La această adresă a luat avînt o schimbare excepţională a situaţiei pe care de atîta timp o deplîngem – crima de a dărîma sau de a lăsa să se piardă în paragină mărturiile tot mai rare ale vechiului Bucureşti. Să prelungim viaţa unor asemenea clădiri istorice, să le redăm strălucirea pe care ele au avut-o, aşa încît oraşul să-şi recapete, măcar pe alocuri, frumuseţea de odinioară, cu atît mai atrăgătoare astăzi, cu cît pînă şi turiştii străini s-au dezobişnuit s-o mai vadă acasă, este ceea ce ne dorim. Restaurarea îngrijită – cu asumarea, pentru un motiv moral sau patriotic, a necesarului sacrificiu financiar – nu s-a întîmplat încă decît foarte rar. De aceea este o datorie să semnalăm iniţiativa soţilor Loredana şi Silviu Preda, al căror exemplu ar trebui urmat. Domniile lor sînt proprietarii unui showroom de mobilă de lux care se cheamă Galeriile Noblesse, şi ai biroului de arhitectură Studio Insign. Au întreprins restaurarea imobilului aflat în strada Sfinţilor, la numărul 7. Acţiune care, începută acum un an, se apropie de sfîrşit şi „are ca rol susţinerea şi promovarea culturii, a artelor şi a designului interior“. Pentru instalarea unui Palat Noblesse – denumire cam ostentativă – s-au dat şi se mai dau sume însemnate, fiind avută în vedere chiar continuarea proiectului în alt cartier.

Aici, în strada Sfinţilor, numită aşa după biserica „cu Sibile“ pe care o înălţaseră Nicolae Vodă Mavrocordat şi mitropolitul său Daniil, acum 300 de ani, au venit să-şi înjghebe locuinţele meşteşugari, mulţi dintre ei din Austro-Ungaria. Un Ioan Pascu, în 1881, l-a însărcinat pe arhitectul Alexandru Săvulescu să-i construiască o casă elegantă, în acel stil eclectic pe care burghezia bucureşteană se grăbea să-l adopte, ca în jurul vecinei pieţe Rosetti. Acolo au mai rămas cîteva, după demolarea casei de pe Tudor Arghezi nr. 4, pe Negustori şi Hristo Botev (dărăpănate) şi Theodor Şerbănescu, nr. 2 (casa Zlatco, astăzi restaurată). Din 1903, casa de care e vorba a aparţinut bancherului Leon Berkowitz. S-au făcut atunci, de către antreprenorul L. Schmidt, unele modificări la exterior şi foarte puţine la compartimentarea interioară.

Schimbările mari le-au adus evenimentele: mai întîi falimentul băncii, tărăgănat între 1931 şi 1939, ceea ce i-a deposedat pe Eli, Adolf şi Max Berkowitz de averea lor personală. Deşi aceasta fusese de proporţii impresionante, cuprinzînd numeroase case din Bucureşti şi Sinaia, terenuri şi moşii, ele n-au fost suficiente pentru a plăti datoriile. Max, ultimul supravieţuitor dintre fraţi, n-ar mai fi putut să-şi păstreze vreo proprietate rurală după decretul de la 4 octombrie 1940. O nouă etapă în istoria casei s-a deschis la naţionalizare. Comuniştii au instalat în clădire Cercul Copiilor din sectorul 2. Cînd în sfîrşit clădirea a fost revendicată, ea a fost vîndută, apoi părăsită. Degradarea s-a întins foarte repede, deoarece casa nu mai era deloc întreţinută şi ţigănia din împrejurimi s-a înstăpînit şi acolo. Hotărîrea îndrăzneaţă a familiei Preda a salvat casa.

Lucrările de consolidare au fost însoţite de reconstituirea stucaturilor, precum şi a unor uşi şi sobe care au putut fi reparate. Ideea de a reface şi pictura plafoanelor, din care nu s-a mai păstrat nimic, mi se pare mai puţin fericită. Albeaţa tencuielii este de ajuns ca efect. Urmează să apară în curînd o carte care va cuprinde povestea casei, a familiei care a trăit acolo, a zonei şi a arhitectului. Autorii, Adrian Majuru şi Anca Ghiorghiu, au dus la capăt o cercetare extrem de conştiincioasă, pe baza documentelor de arhivă. O contribuţie foarte valoroasă o reprezintă inventarierea locuitorilor de pe strada Sfinţilor, pe la 1900 (nume, profesiuni, cetăţenie). Dacă am avea aşa ceva şi pentru alte părţi din harta vechilor Bucureşti! Acest volum va fi primul dintr-o serie intitulată Clădiri renăscute. Am fi de două ori cîştigaţi: prin alcătuirea unui întreg şir de studii istorice – aşa cum am văzut în biblioteci din Elveţia pentru cîte un oraş, o stradă după alta! – şi prin restituirea fizică a unor fragmente din oraşul pe care l-am uitat.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: D. Călinescu