Stafie de casă
Credeţi în stafii? În orice caz, mi se pare că, dacă oamenilor care au fost le este îngăduit cîteodată să se întoarcă, fie că-i vedem sau nu, acolo unde au trăit, acelaşi lucru ar fi cu putinţă pentru sufletele caselor dărîmate. Nu se poate ca viaţa celor care, înăuntrul acelor case, au muncit, s-au bucurat şi au suferit să nu se întipărească în ziduri ca fumul, aşa încît, după două generaţii sau trei, urma ei să rămînă neştearsă. Iar cînd pereţii se prăbuşesc sub lovitura buldozerului, cînd cleştii spintecă şi rup cărămizile, unde se duce oare sufletul casei? Nu-mi pun această întrebare pentru prima dată. Mă gîndesc acum la o casă distrusă de cutremurul din ’77 care a fost refăcută întocmai cum fusese, cu aceleaşi mobile şi tablouri la locul lor, dar care a rămas goală şi rece, asemenea unei căprioare împăiate care nu mai aleargă. Toate astea mi-au revenit în minte cu prilejul dispariţiei unei case despre care am scris articolul „Desfiinţare de construcţie“.
Înscrisă în prezent ca „str. Tudor Arghezi nr. 4“, vechea adresă era pe Scaunelor, adică acea stradă care pleca spre nord din spatele Spitalului Colţea, de la Biserica Scaune, nume care n-are nimic a face cu postamentul patruped, fiindcă „scaune“ li se zicea altădată tejghelelor de măcelari, adunate la un loc în cartierul delimitat acum de străzile Hristo Botev şi Polonă. Acolo erau pe vremuri două proprietăţi care n-au fost reunite decît după Primul Război Mondial. Una era, în 1918, parcela doamnei Ana D. Vioreanu, pe care se află încă o casă de la, aproximativ, 1860-1870, vîrstă stabilită pe criterii ca tipul de cărămidă, partiul şi forma primară de stil neoclasic. Cealaltă casă, care nu mai există din septembrie, aparţinuse în secolul al XIX-lea unei familii Predescu, din care Tudorache Predescu mai trăia în 1847. De la acest strămoş se păstrase pivniţa boltită pe arcade. Locuinţa a fost refăcută, după Unire, deci în acelaşi timp cu vecina ei, dar după un gust mai „subţire“ – dovadă holul central octogonal şi succesiunea uşilor vitrate, prin care, din pragul celei din faţă, se vedea cea deschisă în spate către grădină. Porticul neoclasic la intrare atrăgea atenţia, indicînd şi el priceperea superioară a arhitectului. Am greşit doar cînd am calificat această casă drept „boierească“. Nu ne interesează mai puţin să constatăm că în negustorimea bucureşteană pătrundeau asemenea ambiţii. În 1927, Ella H. Mann, care moştenise cele două imobile de la tatăl ei, Dumitru Comşa, le vinde lui Ionel Finkels. După naţionalizare, într-una din case s-a instalat o grădiniţă de copii, iar a doua a fost luată de Centrofarm. Amîndouă au fost evacuate pentru a fi demolate, una a scăpat deocamdată. Autoarea studiului istoric, doamna Cezara Mucenic, a susţinut calitatea de monument pentru ambele; îi sînt îndatorat pentru informaţiile pe care le-am adăugat aici, după ce regretam că „nu se osteneşte nimeni să caute în arhive“. Iată că are cine să caute, cu competenţă şi probitate, dar nu se ţine seama de această cercetare, atunci cînd beneficiarul are un interes material. Aşa cum s-a întîmplat aici, dacă expertul consultat se opune demolării, se găseşte altul ca s-o justifice (în cazul nostru, domnul Lucăcel semnează şi proiectul viitoarei construcţii care se va înălţa pe terenul „eliberat“).
Stau şi mă întreb: cum or fi dormind cu strigoii în dulap unii arhitecţi care s-au împăcat cu dărîmarea mai multor case vechi?
În alte capitale ale lumii, prin care au început să umble şi ai noştri, preţul unei asemenea clădiri creşte odată cu vîrsta. Acolo, este o mîndrie pentru cumpărător să-şi pună firma sau doar numele deasupra unui portal istoric. De aceea îl caută cu dinadinsul: patina, adevărată sau nu, face parte din semnele vizibile ale prosperităţii cu care cineva vrea să ia ochii clienţilor sau concurenţilor. N-avem, din păcate, în Bucureşti clădiri civile mai vechi de două secole; celor care supravieţuiesc încă, le punem termopane, cutii de aer condiţionat şi ligheane de TV. Numai la noi mai există idealul imobilelor de închiriat din epoca interbelică – li se zicea „case de raport“: cu fiecare etaj în plus îşi simte omul viitorul asigurat.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.