Sinteza necesară
Despre Bucureşti au apărut în ultima vreme o mulţime de cărţi, şi numărul lor creşte neîncetat. N-ar trebui să treacă neobservată printre ele aceea recent apărută la Editura Curtea Veche, care uneşte calităţile estetice ale unui album cu informaţia riguroasă a unui studiu istoric. Titlul, Bucureştiul european, vrea să apere ideea că, deşi născut tîrziu faţă de alte capitale şi purtînd cicatricile unor devastări dintre care cea mai sălbatică a fost după 1977, oraşul a reprezentat un reper internaţional datorită eforturilor depuse în perioada interbelică pentru asanarea, organizarea şi înfrumuseţarea sa. Mai mult chiar, o privire către sfîrşitul secolului al XIX-lea arată că proiectele pe care s-au bazat acele realizări erau mai vechi, începînd încă din vremea lui Cuza.
Autorul, Bogdan Andrei Fezi, a publicat la Paris în 2005 teza lui de doctorat Bucarest et l’influence française: entre modèle et archétype urbain, 1831-1921. Structurarea arhitecturală şi urbană s-a desfăşurat avînd drept model Parisul. O ştiam toţi; ceea ce ni se spune nou aici este că acelaşi exemplu a fost urmat ulterior la Berlin şi Dresda, la Mexico City sau Cairo. Datele despre măsurile legislative luate pentru a stimula construirea de locuinţe, inclusiv scutiri temporare de impozite, sînt şi ele noi şi semnificative. Tot inspirate de regulamentele franceze au fost şi deciziile modernizatoare ale Primăriei, în perioada în care guvernarea Capitalei au avut-o, pe rînd, liberalul Pache Protopopescu şi conservatorul N. Filipescu. Tot capitolul referitor la rolul inginerilor francezi şi al firmelor din Franţa este foarte bine documentat. Cu privire la rectificarea Dîmboviţei şi canalizarea oraşului mai există un fond de arhivă parizian care ar merita cercetat la venerabila Bibliothèque de l’Institut, unde nu ştiu cum au ajuns acele dosare.
Pavarea străzilor începuse înainte de Regulamentul Organic, cele dintîi contracte fiind încheiate cu Harting şi Blaremberg – ar fi de adăugat că amîndoi erau ofiţeri în armata rusă şi înrudiţi cu familiile domneşti din Principate.
Harta principalelor străpungeri şi alinieri care au avut loc în jurul lui 1900 confirmă importanţa acelei epoci pentru conturarea tiparului în care s-a dezvoltat Bucureştiul. O asemenea străpungere vedem chiar în momentul de faţă: trasarea unui coridor între Piaţa Victoriei şi Calea Rahovei, cu lărgirea brutală a străzilor Buzeşti şi Berzei. În legătură cu înnoirea concepţiei urbanistice în ajunul Primului Război Mondial, este evocat inginerul Cincinat Sfinţescu, personalitate despre care vom avea prilejul să vorbim şi aici cu altă ocazie. Planurile de sistematizare adoptate după 1921 s-au bazat pe concepţia delimitării unor zone funcţionale, care fusese recomandată de Sfinţescu. Martha Bibescu a susţinut ideea centurii de plantaţii. Din păcate, deşi fusese recomandată din 1917 de elveţianul E. Pittard, menţinerea spaţiilor verzi din interiorul oraşului, avantaj pe care Bucureştiul îl datora întîrzierii cu care se conformase la aspectul occidental, nu a fost respectată decît în parte, iar astăzi construcţiile, haotice sau rigid aliniate, au luat cu asalt parcurile. Istoria concursurilor de arhitectură şi urbanism, naţionale sau internaţionale, care erau o practică obişnuită, îi serveşte autorului ca să argumenteze încadrarea în Europa capitalelor. După o evaluare obiectivă a rezultatelor sistematizării impuse de regimul comunist, lucrarea se încheie prin propunerea unor soluţii pentru problemele actuale ale Bucureştiului. Între aceste revendicări se regăseşte atribuirea proiectelor prin concurs, alături de altele pe care le-am susţinut în repetate rînduri: respectarea PUG-ului, dreptul cetăţenilor la consultare, asigurarea eficienţei legilor care protejează monumentele istorice, refacerea suprafeţelor de vegetaţie, limitarea densităţii construcţiilor în zona centrală.
Ilustraţia, abundentă şi bine aleasă, întregeşte, pagină cu pagină, caracterul de sinteză al acestei cărţi, de aşezat în raftul de bibliotecă cel mai accesibil, pentru recitire.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.