Se demolează Hala Matache

Ultima zăpadă a acestei ierni se cerne peste ce a fost altădată Hala şi peste muncitorii veniţi să-i dea jos rămăşiţele. Se sfîrşeşte astfel o lungă agonie. Din nou se vede politica Primăriei de a impune faptul împlinit. Dacă din 2006 se preconiza să treacă pe acolo diametrala Nord-Sud, visată nu numai de şoferi, ci şi de cine vrea să fie votat de ei şi de cîte un arhitect ambiţios, pînă în octombrie 2010 nu se demolase nimic. Masacrul care a urmat, înlăturînd nu numai partea dreaptă din Buzeşti şi încă mult în spatele ei, aşa încît spre gară se întinde cel larg maidan ca să ajungă, pe lîngă defunctul Hotel Stănescu, pînă în faţa fostei Politehnici, s-a oprit numai după ce strada Berzei a ajuns ca Lindenstrasse sub bombele americane. Agresiunea a fost dovedită ca ilegală în cursul desfăşurării acţiunii ONG-urilor care au replicat cu manifestaţii şi cu procese invariabil cîştigate. Prea tîrziu pentru a mai putea împiedica distrugerea unor monumente istorice – „categoria B!“ răspunde furios arhitectul-şef al oraşului, ca şi cum el ar fi acolo doar ca să protejeze categoria A… Întreruperea ofensivei cu buldozere n-a durat decît o lună şi jumătate, în vara anului 2011. Fazele acestui război au fost înregistrate în Dilema veche. Cel mai grav rezultat al luptelor în al căror centru Hala era numai un trofeu simbolic este că partea stîngă din Buzeşti, atîta cît mai păstrează faţadele înzorzonate din primele zile ale secolului trecut, e practic condamnată, cum o arată anunţurile de închiriat pentru nişte clădiri avariate şi părăsite. Ceea ce urmează să se ridice în locul lor şi la capătul străzii Mircea Vulcănescu, unde se vor construi nişte blocuri înalte, îi dă dreptate cuiva care spunea: „Această stradă va deveni o Victorie a Socialismului.“ Fiindcă mentalitatea celor care l-au servit cu credinţă pe Ceauşescu nu a dispărut.

Ieri am fost invitat la dezbaterea publică organizată la PMB luni, 25 martie 2013, orele 13, în legătură cu cele trei PUZ-uri care se referă la zona Buzeşti-Berzei, dintre care unul are în vedere amplasamentul Halei Matache. Mă aşteptam, deci, la o discuţie la care specialiştii să compare soluţiile oferite, eu nefiind acolo decît ca bucureştean dornic să afle dacă părerea sa (că Hala nu trebuie mutată, adică nimicită) este sau nu justificată. N-am auzit nimic de acest fel. Primăria era reprezentată de trei funcţionari plictisiţi (şi muţi, doi dintre ei), alături de care s-a aşezat arhitectul-şef, cu figura lui de lup rău, mereu chemat afară cu telefonul mobil. La un moment dat, tot la telefon, şi-a muştruluit nişte subalterni invizibili: „Băi, sînteţi proşti, n-aţi înţeles nimic!“ Nici noi nu înţelesesem că această şedinţă era numai de formă, fiindcă hotărîrea fusese luată. La întrebarea dlui Nicuşor Dan unde sînt avizele Ministerului Culturii, care nu au fost puse pe site, s-a pornit în căutarea lor un ceas-două, în zadar. Au să apară după demolare. Nici cetăţenii din zonă nu fuseseră informaţi de soarta clădirilor în care locuiesc. Păi, cum să fie, cîtă vreme nu se ştia, ca la alegeri, cine cîştigă?

În schimb, am ascultat cuvîntul unor oameni cinstiţi şi de bun-simţ. Era, de pildă, reprezentantul Sfatului negustoresc, mîndru că această organizaţie îşi are originea într-un Decret Regal din 1914, care nu e de acord cu privatizarea pieţelor publice prin care sînt îndepărtaţi şi sărăciţi producătorii din marginea oraşului, şi sînt suprimaţi, unul cîte unul, meşteşugarii cărora li se datora fizionomia de altădată a cartierului. Este o problemă centrală în cazul Halei Matache (şi la Piaţa Amzei, despre care voi scrie neapărat). Alţii au vorbit în numele locuitorilor din vecinătatea Halei, care au şi ei o asociaţie a lor. Situaţia cartierului în ultimii ani a făcut să se piardă multe locuri de muncă şi, tot aşa, identitatea locală: „Nu mai există Nea Mitică Bîlbîitu, a plecat şi Ghiţă de la chei...“ Să nu vă vină să rîdeţi! O mie de persoane au fost evacuate, dar Primăria crede că a fost spre binele lor. Oamenii ăştia ar fi vrut ca Hala să poată fi păstrată, viaţa lor a fost schimbată brutal, duşmanii lor sînt în birouri – altă specie!

Alte glasuri – de la „Salvaţi Bucureştiul“, de la „Pro Patrimonio“ sau de la „Pro-Do-Mo“ – au încercat să arate pierderile de sute de mii de euro provocate de existenţa şantierului timp de doi ani şi jumătate, să demonstreze că strămutarea costă mai mult decît menţinerea Halei la locul ei, să susţină că strada poate să treacă prin faţa Halei fără să o atingă. Răspunsurile erau, după părerea mea, ipocrite. Cineva ştia că seara va începe demolarea.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: R. Sălceanu