Schitul Maicilor
Se lasă noaptea peste oraşul înmiresmat de caprifoliu şi oamenii încep să iasă din casele în care i-a închis arşiţa de peste zi. O plimbare prin zona Rahova-Ferentari ne face să regăsim atmosfera Orientului de altădată. Pe străzi ca Gladiolelor sau Justiţiei se stă la taclale pe întuneric. Bărbaţii sînt dezbrăcaţi pînă la brîu, ca pielea încinsă să absoarbă răcoarea. Un fierăstrău se aude din fundul unei curţi. Două umbre se agită în jurul unui pom şi crengile cad una după alta pe trotuar. Ca totdeauna la vremea asta a anului, pavajul e acoperit de dude terciuite.
Îţi găseşti greu drumul prin acest cartier, care a fost răvăşit şi refăcut de noile construcţii. Blocuri peste blocuri au împresurat bisericile. Domniţa Bălaşa de pildă, cu o fîşie îngustă de verdeaţă în jurul ei, este acum în mijlocul unei potcoave de blocuri. La mănăstirea Antim se ajunge prin spatele altor fronturi de clădiri înalte, care o ascund. Ea a rămas ca o insulă. Privirea pătrunde prin poarta deschisă, spre intrarea în biserică, unde cele două aripi ale uşii se zice că au fost cioplite chiar de mîna ctitorului. Mitropolitul de odinioară nu era numai înzestrat cu simţul artistic care se vede în desenele şi tipăriturile ce au rămas de la el, ci, ca organizator destoinic, a conceput această fundaţie cu şcoală, tipografie şi „vivliotică“, pe lîngă obişnuitele activităţi caritabile.
Numai zece ani trecuseră de la moartea tragică a lui Antim Ivireanul şi, în 1726, la cîţiva paşi de mănăstire, s-a întemeiat încă o biserică, înghesuită acum între blocuri. Este Schitul Maicilor. Ctitorie a unei călugăriţe, Tatiana Hagi-Dina, şi a jupînesei Smaranda, a avut ca supraveghetor al lucrărilor, „ispravnic“, cum se zicea pe atunci, pe un grec Pashali, mare căpitan de seimeni, deci comandant al gărzii de mercenari balcanici în serviciul domnului, care mai era încă Nicolae Mavrocordat. Fiind clădită după un plan dreptunghiular, bisericuţa poartă două turle, una pe naos şi alta pe pronaos. Pridvorul pictat se deschidea prin cinci arcade trilobate pe coloane refăcute la restaurarea din 1955-1958, ultima. Cele precedente au avut loc în 1896 şi după cutremurul din 1940. Ceea ce atrăgea atenţia oricui dorea să cunoască acest monument al vechii noastre arte erau chenarul de piatră sculptată care încadrează uşa de stejar, deasupra căreia se află pisania, şi tabloul ctitorilor în pronaos. Deci, creaţie a unei măiestrii arhitecturale care se baza pe moştenirea brâncovenească. Sîntem, în fond, în epoca în care au apărut Stavropoleos şi Văcăreştii.
Ce vede astăzi cine se apropie de Schitul Maicilor? Mai întîi, strălucind în întuneric, crucea de neon violet, ridicată lîngă biserică. Pe zid chiar, două aparate de aer condiţionat. Era aşa de cald înăuntru? Trebuie să spun aici cu toată hotărîrea că e o grosolănie insuportabilă. Iar pridvorul a fost îmbrăcat în termopan alb, închis cu o uşă de sticlă presărată cu cruci. Acestor modificări de cel mai prost gust sînt convins că nu li s-a dat aprobarea, fără de care nimeni nu avea dreptul de a le face. Alături e un monumental palat: sediul S.R.I. Nu din vina directorului de acolo, el însuşi profesor de istorie şi foarte stimabil în această calitate. Învălmăşeala de elemente lipsite de orice legătură între ele este rezultatul urbanismului „revoluţionar“ de acum patruzeci de ani, căruia îi datorăm Piaţa Constituţiei şi care a aliniat în faţa „Casei Poporului“ un şirag de ministere: peisaj de dictatură sud-americană.
Din trista stare în care se găseşte Schitul Maicilor, ceva se poate totuşi schimba. Să dispară crucea de neon, să se renunţe la aparatele de aer condiţionat şi să se deschidă pridvorul aşa cum a fost. Altfel, Doamne fereşte, vor lua şi alţii exemplu, fiindcă aceeaşi termopanizare a pridvorului o văzusem deja la Biserica Dintr-o Zi şi la Biserica Doamnei.