Să ne uităm şi la arhitectura nouă

- Biserica ortodoxă de la Miceşti, Alba Iulia -

„Chivotul mediatic. Noțiunea de chivot mediatic adună laolaltă un arhetip și o procedură. Arhetipul chivotului are două ipostaze: de receptacol și de obiect păstrător al Sfintelor Taine. Receptacolul media al chivotului păstrează iconografia unui patrimoniu atipic selectat pe baza unei proceduri mediatice. O definiție a chivotului mediatic: CORABIE – CHIVOT / înaintare, receptacol + păstrător, mediatic/ CHIVOT – ARCĂ.

Zicem frecvent și oarecum neglijent că icoana reprezintă, reproduce, exprimă, descrie, întruchipează, simbolizează, închipuie, ignorînd că vorbește vizual prin evidențe, întocmai cum vorbește Domnul. De fapt, Domnul zice numai în Vechiul Testament, în cel Nou arată, toate zicerile Sale fiind esențialmente indexale, iconice. Vocația de a arăta constituie caracteristica definitorie a icoanei. Față de toate speciile imaginii este singura care are puterea de a arăta și de a produce arătări. Ea însăși este o arătare. Nici arătarea iconică și nici icoana nu pot fi ținute sub obroc; ca arătări, amîndouă au vocație mediatică. Transmit oamenilor dreapta credință pe văzutelea și pe arătatelea. Sînt incompatibile cu formularea speculativă sau esoterică. Taina unei icoane este publică, lipsită de clar-obscur. Este o știre divino-umană, un «produs media» al Bisericii.

Arhitectul a făcut un chivot în formă de corabie – sau invers, o corabie cu chip de chivot – iar iconograful a transformat chivotul-corabie în arcă, în pîntecul căreia a înghesuit tot ce înseamnă Biserica...“ – Sorin Dumitrescu, 3 martie 2012, Duminica Ortodoxiei. http://www.arhiforum.ro.

Cele de mai sus se referă la proiectul unei biserici, realizat de arhitectul Dorin {tefan împreună cu pictorul Sorin Dumitrescu, lucrare aflată în șantier.

Mă uit, cu tristețe și neputință, la numărul imens de biserici urîte și lipsite de har care au fost ridicate în România în ultimii douăzeci de ani. Arhitecții dau vina pe preoți – care, chipurile, nu înțeleg limbajul contemporan al arhitecturii și îi împing către forme așa-numite tradiționale, deși materialele și tehnologia de azi nu fac decît să mimeze tradiția. Fiindcă ea se baza pe anume materiale și moduri de punere în operă ale epocii de construcție. Vorbim, pe de altă parte, de o tradiție falsă: dacă ne uităm doar la România, „hainele“ ortodoxiei sînt extrem de diferite de la o zonă la alta, de la o epocă la alta; în zonele învecinate sau mai îndepărtate, de aceeași confesiune, găsim volume și spații, decorații exterioare care compun un adevărat mozaic de expresii arhitecturale sub care se desfășoară același ritual ortodox. În chiar epoca „tradițională“, se putea. Acum de ce nu se poate? De ce nu se poate transpune în forme noi, cu tehnologiile de astăzi, o arhitectură religioasă care să fie totodată una contemporană de valoare?

Iată însă că se poate! Proiectul mi-a sugerat o biserică împodobită cu odăjdii de sărbătoare. Volumul ei – extrem de echilibrat, la care participă acoperișul grațios și care marchează simbolic clădirea – este proiectat să primească la exterior o decorație în frescă, amintitoare de alte epoci și locuri din România, fără însă a le copia; dimpotrivă, pictura propusă e una a zilelor noastre, în directă relație cu arhitectura. Nu în ultimul rînd, interiorul luminat prin ferestre așezate în bandă (pe tot conturul bisericii) chiar sub acoperiș, lasă pereții liberi să primească fresca interioară, pusă și ea în valoare astfel.

Se poate spune că biserica de la Micești a lui Dorin {tefan este elegantă. Şi poate că va stimula administrația locală să propună un regulament de construcții pentru loturile învecinate, impunînd realizarea unei arhitecturi rezidențiale pe măsură.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: A. Ştefan