S-a întors!

24 noiembrie 2011   BORDEIE ȘI OBICEIE

„Cucoane Lascarache,
ministru prezident,
Aruncă-ţi ochii încoace, 
nu fii indiferent!“ 

Sînt probabil vreo sută patruzeci de ani de cînd nu s-a mai auzit acest cîntec care-l lua peste picior pe şeful de atunci al guvernului, aşa cum a fost întotdeauna obiceiul acestei naţii. Lascar Catargiu (1823-1899) era însă unul dintre oamenii politici cei mai destoinici care şi-au asumat răspunderea conducerii ţării în timpul cînd societatea românească înfrunta prima tranziţie modernizatoare. Chiar dacă, la un moment dat, în 1876, a fost dat în judecată, împreună cu guvernul său conservator, de către liberalii în sfîrşit ieşiţi dintr-o opoziţie de cinci ani pentru a-i lua succesiunea. Realist, cumpătat şi, la nevoie, autoritar, a străbătut jumătatea de secol a carierei sale fără să se schimbe; vremurile se schimbau în jurul său. Începuse prin a se alătura revoluţionarilor de la 1848 – celor moldoveni, mai moderaţi –, adusese în lupta pentru Unire marea lui moştenire de nume şi de avere, care-l îndreptăţea să fie chiar candidat la domnie, iar a doua zi după alungarea lui Cuza, fiind unul dintre cei trei locotenenţi domneşti, a reprimat fără şovăială mişcarea secesionistă de la Iaşi. Ca atare, a fost cel dintîi prim-ministru al lui Carol I. A fost de patru ori preşedinte al Consiliului.

Cînd domnitorul constituţional a ameninţat cu abdicarea, Catargiu a fost cel care a ştiut să calmeze spiritele. Acest dar al său de curaj s-a mai văzut şi în altă împrejurare, pe care o povesteşte un memorialist din acea epocă. Nu mai ţin minte ce răzmeriţă izbucnise în Bucureşti, adunînd pe cheiul gîrlei o mulţime furioasă care urla şi azvîrlea pietre, aşteptîndu-i pe deputaţi să coboare de pe dealul Mitropoliei. Ceea ce a pus capăt agitaţiei a fost ieşirea bătrînului boier care s-a îndreptat liniştit şi singur către cei mai agresivi, iar aceştia, unul cîte unul, şi-au scos căciulile.

După moartea lui, statuia care i se datora a fost încredinţată sculptorului francez Antonin Mercié (1845-1916), acoperit de premii şi specializat în statui alegorice sau comemorative, de care a Treia Republică avea nevoie spre a construi o cultură politică. Artistul mai executase pentru Bucureşti şi statuia altui lider al conservatorilor – Alexandru Lahovary – în 1905. Recitesc articolul pe care N. Iorga l-a scris în 1907: „S-a inaugurat statuia de marmură a lui Lascar Catargiu, statuie tare şi albă (aşa i-a fost tare şi alb sufletul; succesorilor săi in spe li se va face o statuie de nichel)“. Frumoasă metaforă! Dar statuia din centrul Pieţei Romane era de bronz, dovadă că Iorga nu participase la ceremonie. Aşa mi s-a întîmplat, asistînd la reaşezarea statuii lui I.I.C. Brătianu la locul ei, să-l aud pe răposatul Dan Amedeu Lăzărescu: „Priviţi acest bronz!“ (oratorul citea de pe o fiţuică, fără să-şi ridice ochii; altfel, ar fi băgat de seamă că opera lui Mestrovici este de granit negru). Cu aceeaşi ocazie, numele de Lascar Catargiu a fost dat porţiunii din Bulevardul Colţei care lega Piaţa Romană cu Piaţa Victoriei, „un mare bulevard de risipă“, spunea Iorga, „în care se ţin lanţ case de boieri pe care el şCatargiuţ i-ar fi dorit la ţară şi de parveniţi pe care nu i-a îmbogăţit el“. Pe cărţi poştale şi într-o fotografie din 1917, sub ocupaţia germană, se vede că în jurul pieţei erau încă puţine case şi mulţi copaci. Copacii nu mai sînt şi în locul lor au crescut blocuri. Într-o zi, cînd ieşeam de la şcoală, prin 1957, am văzut cum dărîmau statuia, trăgînd-o jos cu odgoane. În cădere, i s-a turtit capul şi aşa a rămas. După vreo douăzeci de ani, statuia era lîngă Combinatul Fondului Plastic, la Casa Scînteii, în picioare şi sprijinită de un zid, aşa cum aveam să zăresc un Stalin la Moscova, ascuns în dosul Galeriei Tretiakov.

De mult aşteptam să se întoarcă. Un domn strîns în redingota lui de bronz şi cu mîna dreaptă înfiptă între nasturii de la piept cu un gest napoleonic a apărut la colţul străzii Povernei, în spatele staţiei de autobuz. În Piaţa Romană nu mai e loc de ceas şi de troiţă. Pe domn l-am recunoscut numai după semnătura sculptorului. Falsă, de altfel, fiindcă, deşi scrie „A. Mercié“, este Bolborea. Am avut impresia că, din ansamblul monumentului, s-a păstrat o parte originală: Patria recunoscătoare, cu un snop în braţe şi cu un copilaş ţinîndu-se după ea. Ţăranca (nu-i aşa? Ţară agricolă) întinde braţul spre soclu, ca pentru a grava numele, care deocamdată lipseşte: aceeaşi formulă ca la statuia lui Gh. Duca de la gară. Ce e de la soclu în sus este o copie, al cărei preţ îl ştiu, dar mi-e ruşine să-l spun, negociat cum a fost de trei ani încoace. Adică s-a recurs la aceeaşi şmecherie ca la statuia lui Carol I, care, mă rog, unora le place. Că de căruţa cu paiaţe din faţa Teatrului Naţional, datorată aceluiaşi artist contemporan, nici nu face să mai vorbim. Îmi vine iarăşi în minte: 

„Cucoane Lascarache, ministru prezident,
Aruncă-ţi ochii-ncoace, nu fii indiferent“... 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: R. Avram

Mai multe