Precupeţii de noapte
Femeia vinde fructe şi legume noaptea, sub lumina unui bec conectat la bateria unei Dacii-papuc. Deasupra tarabei şi-a construit un întreg eşafodaj din folii de plastic, pături şi cîrpe, menit să-i confere un oarece adăpost împotriva eventualelor intemperii. Ascultă de zor la radio emisiunile Realităţii şi bombăne: „Nenorociţii ăştia zic că-i criză. Păi, nu mai ştiu ei ce-i aia criză. Ce crize erau pe vremuri... ehei! Uite, roşiile astea mai moi, la care cucoanele de acum nici nu se uită, erau pe atunci la mare căutare. Se făceau nişte mîncărici din ele. Sînt nemaipomenit de gustoase, dar acuma clienţii aleg d-astea mari şi tari, de parcă nu şi-ar da seama cît sînt de fade. Nu ştiu ce-o fi în capul lor“.
Femeia pare mai tot timpul ameţită, nu e prea clar dacă e beată sau are ceva probleme cu capul. Are limba împleticită. Dă restul cu încetineală şi unii clienţii o mai reped, crezînd că e o strategie gîndită pentru a-i face să uite că mai au ceva de luat. Ea nu prea apucă să le răspundă, dar îi comentează cu următorii: „Pînă nu-şi vede el toţi bănuţii lui, nu se încrede nici în mă-sa. E grăbit să-şi ia ce i se cuvine, să nu rămînă fără. Aşa e lumea de azi“. Vine apoi în faţa tarabei să adune căpşune cu un făraş. „Ia uite ce marfă am, nici una nu-i storcită. Să ştiţi că de săptămîna viitoare, dacă vă interesează, o să aduc şi brînză. Am pe cineva la ţară care face brînză de capră, o nebunie, nu alta. Nu-i ca asta făcută la fabrică. E bună şi pentru copii.“
Într-o altă seară, o găsesc tot cu urechea lipită de radio. Din aparat se aude vocea indignată a lui C.T. Popescu. N-apuc să cer ce vreau că ea deja intră în vorbă: „Cică, vin iarăşi minerii. Fir-ar mama lor a dracu’ să le fie! De fapt, ăia care au adus minerii sînt tot la putere. Păi, Dobre, ăla cu trenurile nu-i de la ei? Eu am fost atunci cînd au venit în Piaţa Universităţii. Am luat bătaie şi de la poliţişti, şi de la ortaci, în aceeaşi zi. Poliţaii lui Chiţac mi-au scos un dinte şi minerii mi-au spart capul. Să ştiţi, vă spun eu, nu ne mai facem noi bine“.
Vecinul de tarabă – un tip bonom, grăsuţ şi negricios – o ceartă: „Nu mai împuia capul clienţilor cu politica. Vezi că dacă e vreunul pe invers decît crezi tu, n-o să mai vină să cumpere. Uite, poate că domnu’ vine data viitoare la mine să cumpere mere“. Îmi face cu ochiul.
„Taci Costică, zău că eşti prost“, zice ea în timp ce cîntăreşte. „În ţara asta nu-s două feluri de oameni. Poate că unii or fi mai proşti. Dar toţi care gîndesc, cred cam acelaşi lucru. Toţi sîntem în aceeaşi mizerie. Singurii altfel sînt ăia de la putere. Ăia de stau în Primăverii şi care-s mereu tot ăia. Da’, ei nu cumpără nici de la mine, nici de la tine. Ăia se duc la Dorobanţi, acolo unde-s roşiile cît grefa. Să ştii că nu-ţi pierzi afacerea, Costică, dacă spui ce crezi. Eu aşa am făcut toată viaţa.“
„Şi uite unde ai ajuns, vinzi castraveţi la colţul străzii“, rîde Costică.
Femeia se îmbufnează: „Parcă tu ai fi nu ştiu ce prinţ. Tu nu vinzi castraveţi? Nuuu, tu eşti mare vedetă de cinema. Eşti Gerard Deparadit ăla, sau cum îl cheamă“. Costică bagă capul între umeri şi chicoteşte către mine: „Să nu te pui niciodată cu femeile. Uite la asta, cît pare de bleagă şi tot te face din vorbe“.
„Bleagă e p... ta Costică, să mă ierte domnu’. Doamne Dumnezeule, ce mi-a ieşit pe gură.“
„Bine că ţi-a ieşit“, mormăie Costică, scuturat de un icnet de rîs. Femeia ridică tasul ameninţător deasupra capului. Simulează că vrea să-l lovească. El o apucă de mînă şi o răsuceşte reuşind s-o cuprindă cu braţele de talie. O ciupeşte de pe sub sîni şi ea urlă. Pare că nu prea mai e de glumă. Mă îndepărtez cu sacoşele pline cu roşii şi mere. Oamenii ăştia stau acolo noapte de noapte, pe căldură, pe frig, pe ploaie sau pe ninsoare. Numai de Paşti nu i-am văzut. Dacă nu vînd, nu mai au din ce trăi.