Planeta maimuţelor
N-o să vă vină să credeţi. Nu mi-a venit nici mie, cînd am văzut la televizor... Nu citisem Evenimentul Zilei, în care figura aceeaşi informaţie că se fac săpături arheologice la Sf. Nicolae din Curtea de Argeş la mormîntul lui Vlaicu-Vodă, după care urmează Mircea cel Bătrîn, la Cozia! Intenţia investigaţiilor – despre care nu ştia nimeni în ţara asta, care a fost a acestor voievozi – ar fi să se extragă din osemintele Basarabilor probe de ADN ca să aducă dovada rîvnită că aceia au fost români neaoşi – de os domnesc, nu-i aşa? –, ori – Doamne, fereşte! – să confirme ipoteza insidioasă şi nepatriotică cu privire la originea lor cumană. Mă grăbesc să explic de ce articolul care urmează apare aici, deşi n-are a face cu monumente din Bucureşti. Oricine va înţelege că este în discuţie însăşi competenţa, ba şi bunul-simţ, pe care le manifestă autorităţile însărcinate să supravegheze monumentele istorice.
Există trei probleme aici: una, mică, dar esenţială, e de natură ştiinţifică şi tehnologică; a doua ţine de politica cercetării la noi (sau politizarea ei, ceea ce aduce în poziţii de decizie oameni incompetenţi) şi a treia, mai subtilă, o anumită tendinţă de abordare tabloidă a istoriei (am văzut ştirea pe PRO TV!) care nu mai are limite în buna-cuviinţă. Să le iau la rînd.
Problema ştiinţifică este, evident, că noi nu avem o genă a românităţii sau cumanităţii pe care să o găsească vreun cercetător la microscop. Dacă aşa ceva exista, Hitler reuşea demult să stabilească descendenţa lui directă din Nibelungi şi Ceauşescu pe a sa din Burebista. Au existat încercări nefericite ale unor antropologi ai noştri (nu geneticieni), în jur de 1940, să folosească instrumente ştiinţifice pentru a studia rasele, episod dramatic încheiat cu judecarea lor cînd au venit ruşii. De atunci încoace, slavă Domnului, nu s-au mai folosit asemenea instrumente pentru scopuri generale. Genetica poate folosi cel mult în cazuri individuale, cînd apar descendenţi ai unei familii cunoscute (de exemplu, urmaşii de culoare ai lui Thomas Jefferson) care vor să stabilească filiaţia lor; cu alte cuvinte, cînd există la ambele capete o persoană clar identificată, cu un ADN determinat, ceea ce nu e cazul cu dacii, românii şi cumanii. Cine a văzut un ADN de cuman?
Problema politică este cum de sînt permise asemenea amatorisme, contra cărora a protestat în mod just ministrul Culturii, el însuşi arheolog. Autorizaţia de cercetare a fost semnată de domnul doctor Mircea Angelescu, consilier al ministrului, şi el arheolog pasămite (acuzat de plagiat, fără consecinţe, cu ani de zile înaintea generaţiei actuale de politicieni). Semnează şi directorul interimar al Direcţiei Patrimoniului Naţional din Ministerul Culturii. Proiectul este susţinut de responsabilitatea ştiinţifică a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“ (desigur, Pârvan, dacă ar auzi, s-ar răsuci în mormîntul său, pe care încă nimeni nu l-a deschis). De finanţarea acestui proiect răspunde „Patrimonium Transylvanicum“, de care n-am auzit pînă acum. Cui i-a venit ideea de a verifica identitatea etnică a primilor noştri voievozi? Nu e clar, dar în favoarea ei s-a declarat la TV tînărul istoric clujean Alexandru Simon, cunoscut ca adversar al şabloanelor naţionaliste, pe care le combate în studii numeroase, erudite, presărate cu impertinenţe.
Din nenorocire, la originea acestei iniţiative nesăbuite este o problemă de stimă de sine a poporului român şi de onoare naţională pe care a declanşat-o domnul Neagu Djuvara prin cartea sa Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Humanitas, 2007). Prezenţa charismatică a autorului în viaţa publică a reuşit să stîrnească o dezbatere în jurul acestei teme, al cărei interes pentru omul de rînd nu putea fi altfel prea mare. La criticile pe care le-a întîmpinat savanta lucrare, răspunsul n-a întîrziat să vină cu a doua carte, arătînd o susceptibilitate exagerată, Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (Humanitas, 2011). Îndoielile unor istorici faţă de argumentarea dibaci construită a domnului Djuvara n-au depăşit limitele unei polemici ştiinţifice, pe cînd în mass-media reacţia favorabilă a fost atît de intensă, încît autorul s-a putut felicita de „imensul interes suscitat la marele public“. Totuşi, a crede că prin investigarea unui ADN de 700 de ani se cîştigă un adevăr istoric asupra căruia confruntarea academică nu obţinuse certitudinea este o naivitate. Una care nu poate fi atribuită d-lui Djuvara, care a avut prudenţa de a adăuga: „faptul că Thocomer şi fiul său Basaraba erau «românizaţi» prin 150 de ani de convieţuire cu populaţia valahă care i-a ales drept conducători e o realitate pe care n-am contestat-o nici un moment“. Subtilităţile astea însă s-au pierdut prin presă şi acuma totul a devenit marfă de jurnal de ora cinci, exhumăm şi facem, ca în filme de duzină cu detectivi, examene medico-legale, ca să aflăm dacă Basarab era român sau cuman!
Cum a fost posibil ca nimeni să nu fi întrebat Comisia Monumentelor Istorice dacă încuviinţează exhumarea voievozilor de la Argeş şi ca ministrul să afle din presă ce se întîmplă? În plus, nişte membri marcanţi ai comunităţii academice şi-au asumat riscul de a fi acuzaţi de profanare de morminte, fiindcă nici nu le-a trecut prin cap să ceară aprobarea Bisericii (măcar un mitropolit, ceva, dacă nu chiar Prea Fericitul). Impietate în sens religios şi moral, pe care intervenţia necesară a ministrului a oprit-o, dar prea tîrziu. Doar rămăşiţele lui Mircea de la Cozia, care nu mai văzuseră lumina zilei din 1938, cînd la marginea gropii asistau moştenitorul tronului şi N.Iorga, au scăpat de data asta. Această situaţie îi descalifică pe cei ce au răspunderea unui depozit sacru. Asta e România de astăzi sau Planeta Maimuţelor?
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.