Pînză de sac peste oasele ctitorului
Un sat la limita nordică a Argeşului istoric: Câineni. O localitate situată chiar în poarta Ţării Loviştei, în imediata vecinătate a fostului hotar cu Transilvania. O comunitate de munteni pe care situarea într-o zonă care a fost teatrul multor confruntări armate, ce au preschimbat nu o dată aşezarea într-o grămadă de moloz şi cenuşă, nu a fost de natură să-i risipească, nici măcar să-i îndepărteze de locurile unde strămoşii lor şi-au aflat „ocină şi ohabă“. Oamenii aceştia au aflat mereu puterea de a rezista pentru că existenţa lor a gravitat mereu în jurul unui ax spiritual: biserica.
Un lăcaş de cult a existat la Câineni cu mult înaintea celor care au trecut apa timpului pînă la noi. Prin veacuri, cînd o biserică pierea, alta se înălţa în locul ei. Cele care erau distruse ori se ruinau, cariate de timp, făceau loc mereu altora, încît, în conştiinţa sătenilor care veneau şi vin să se închine, aici există doar una singură: biserica noastră, Sfîntul Nicolae. Şi s-a ridicat aici, în mijlocul satului, încă din secolul al XVIII-lea, pe vatra alteia, mult mai vechi. Povestea ei e lungă şi dramatică. Afectată de războaie şi intemperii şi, în vremea ultimelor două conflagraţii mondiale, preschimbată uneori în punct sanitar, dacă nu chiar în adăpost pentru animale, ea a renăscut de fiecare dată, a fost resfinţită şi a continuat să se arate lumii în întreaga ei frumuseţe austeră, simplă şi expresivă, potenţată, mai ales, de splendoarea picturii ce o împodobeşte. Această pictură, din iniţiativa şi cu cheltuiala unui om cu dare de mînă, dar şi cu iubire de frumos, al acelui timp, pe numele său Neagoe – zugrăvit, în semn de cinstire, împreună cu soţia, Simziana, şi cu cei doi copii ai lor, pe peretele sudic al bisericii – a fost remarcată de toţi cei ce au poposit la Câineni, fie că a fost vorba de iluştri istorici, geografi, etnologi, arhitecţi sau specialişti în istoria artei. Ion Conea, Victor Brătulescu, Dumitru Tudor, Aurelian Sacerdoţeanu, Mihai Pop, Paul Petrescu, Elena Secoşan, Georgeta Stoica sînt doar cîţiva dintre aceştia. Aşa s-a făcut că, încă din perioada de sfîrşit a secolului trecut, biserica a intrat în atenţia Direcţiei Monumentelor Istorice, care a hotărît să fie restaurată şi repusă în valoare. Dar, cum se întîmplă din păcate prea des, ani la rînd lucrurile au rămas, din diverse motive, doar la stadiul de intenţie.
Mai aproape de noi, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu a iniţiat noi demersuri, a insistat, Ministerul Culturii a alocat fonduri şi, în 1992, s-a deschis şantierul. Un restaurator prestigios, dl Mircea Baciu, a întocmit o documentaţie, a elaborat şi proiectul de conservare a frescelor pe durata lucrărilor de consolidare şi lucrurile păreau că au intrat în normal. Numai că ele s-au poticnit din nou, pentru ani şi ani de zile. Abia anul trecut, după mari insistenţe, s-a reuşit, în sfîrşit, să se aloce fondurile care au permis încheierea operaţiei de consolidare a zidurilor şi de refacere a acoperişului. Între timp, pe durata acestor lucrări, piatra tombală din pridvorul bisericii, care adăpostea, de două veacuri şi jumătate, osemintele lui Neagoe, ctitorul, a fost dizlocată, iar rămăşiţele pămînteşti ale acestuia au fost puse într-un sac, unde se află şi azi.
Dar frescele continuă să rămînă în acelaşi stadiu precar, iar pictura exterioară – cu sibile, portrete de filozofi şi alte minunăţii – să se degradeze vizibil, sub asaltul intemperiilor. De ce? Refrenul e acelaşi: „Nu sînt bani!“. E drept, Consiliul Judeţean a avut şi are în continuare de făcut plăţi foarte mari pentru recuperarea şi salvarea unor obiective culturale importante, revendicate şi obţinute în instanţă de foştii proprietari. Dar nici frescele de la Câineni nu mai pot să aştepte. Şi nici osemintele ctitorului, care parcă ţipă, neauzite de nimeni, sub pînza de sac: „Ceva trebuie făcut. Urgent!“. Cine va tăia nodul gordian?
Doru Moţoc este scriitor.