Piaţa Romană. Bucureşti km 1
Sînt ispitit să spun că Bucureştiul este triplu. Ca o consecinţă a vîrstelor prin care a trecut, oraşul, chiar dacă n-are inele care să-l divizeze, se împarte în trei mari zone. Ultima este cea care s-a dezvoltat cu repeziciune în ultimii douăzeci de ani. E firesc să fie aşa: periferia se întinde, creşte, va deveni poate autonomă; în orice caz, corespunde unor necesităţi care au apărut recent (China Town, de exemplu, sau, în altă direcţie, Voluntari-Pipera), vilele noi, a căror prosperitate are nevoie de puzderia de restaurante din vecinătatea lor şi care sînt nu numai rezultatul unor succese economice, ci şi al unei ascensiuni politice. Este rezervaţia de lux (fără sanitizare, se zice) al acelei „clase de mijloc“ pe care Petre Roman o chema să se nască din cel dintîi an al noului regim. Ar fi apoi, apropiindu-ne de centru, periferia dinainte de 1989, adică blocurile din Vitan, Titan, Vatra Luminoasă sau Pantelimon, Militari şi Drumul Taberei, dormitoare pentru oameni care, plecînd de dimineaţă la muncă, nu se mai întorc pînă seara. Nici ele n-au rămas cum erau: împestriţate de prăvălii, binecuvîntate de lăcaşuri de cult, dintre care unul monumental, străjuiesc ieşirile spre hipermarket-urile care au împresurat Capitala. Dacă ar fi să recunoaştem centrul, atunci limita ar uni între ele vechile gări, fără a depăşi spre nord centura de verdeaţă Herăstrău-Bordei. Este a spune că ne-am întors în timp sub Carol al II-lea.
Unde e inima acelui prim Bucureşti? Piaţa Palatului a fost mutilată din 1935, apoi la bombardamente, şi şi-a pierdut importanţa instituţională între un muzeu, o bibliotecă, două săli de concerte şi un hotel. Proiectul care ameninţă să ascundă Ateneul şi Cina printr-un bloc sau două va deforma şi mai tare acest spaţiu. Agitaţiile politice au transferat vremelnic atenţia asupra Pieţei Universităţii în anii 1990, 1996, 2007 şi 2012. Dar ce fel de piaţă e asta? E o răspîntie. Clădirea Teatrului Naţional, chiar după lucrările care sînt acum în curs, nu-i va spori frumuseţea, şi cu atît mai puţin parking-ul subteran la care se scormoneşte. Îmi vine să cred că singura piaţă din această parte a oraşului care combină epoci şi stiluri diferite într-o imagine relativ unitară este Piaţa Romană. Ceea ce-i dă unitatea sînt casele din jurul lui 1900, cu o continuare acceptabilă prin Academia de Studii Economice (1925-1927). Blocurile de la marginea sudică încadrează Bulevardul Magheru şi, deşi sînt tipice pentru concepţia comunistă, ne-am obişnuit cu ele, colonada este chiar un reper pentru cartier. Statuia lui Lascăr Catargiu, care din 1907 era axul roţii, a fost suprimată după vreo 50 de ani. Refăcută de curînd – fără nici un duh, sculptorul ei, Antonin Mercié, n-ar mai recunoaşte-o –, a avansat către Piaţa Victoriei pentru a lăsa în locul ei troiţa care a apărut în memoria zilei de 22 decembrie 1989, cînd s-a tras asupra manifestanţilor. A doua zi dimineaţa, nu mai era nici o picătură de sînge pe asfaltul curăţat cu hărnicie. Piaţa este o stea cu şase colţuri, fiindcă se întîlnesc aici trei bulevarde şi două străzi secundare, care intră sau ies făcînd legătura cu alte puncte majore de comunicare. Şi aici, ambiţioasa noastră Primărie plănuieşte mari lucrări subterane la nivelul metroului. De ele va fi vorba altădată.
Astăzi trebuie să amintesc cititorilor de o clădire despre care am mai scris de mai multe ori. S-a împlinit un an de cînd, la nr. 7 din Piaţa Romană, casa doctorului Ion Nanu-Muscel, construită imediat după vecina ei de la colţul cu str. M. Eminescu, care datează din 1902, a fost înscrisă pe Lista monumentelor istorice. Această măsură tardivă devenise neapărat necesară, avînd în vedere grava degradare, care prevestea demolarea. Aşadar, în mijlocul unui ansamblu Belle Époque, care cuprinde clădiri de Mincu şi Cegăneanu, prima fiind şi ea într-o stare ruşinoasă de paragină, într-un şir de case care se prelungeşte pe Lascăr Catargiu pînă la colţul cu Visarion, unde a fost de curînd completată distrugerea altei case de aceeaşi vîrstă şi calitate, avem o operă valoroasă muribundă. Repet aici descrierea ei din iulie 2011: „o clădire cu parter înalt şi etaj, mansardată, cu intrarea spre curte adăpostită de o marchiză şi cu frontonul înconjurat de putti“. Între timp, deteriorarea a continuat, cu consimţămîntul proprietarului, care a refuzat oferta ASE de a cumpăra imobilul, preferînd, desigur, să aibă terenul liber, în vederea unei investiţii grandioase. Se înţelege cît va cîştiga cine ar planta în această poziţie strategică un turn de birouri şi locuinţe! Şi cît ar pierde aspectul coerent al pieţei, precum şi eleganţa desuetă a acestei case care a rezistat un secol...
Ea este desfigurată de reclamele care, de la o vreme, s-au înfipt acolo în faţa trecătorilor. Dar priveliştea oribilă este în spatele casei, aşa cum se vede printre ostreţele unui gard, şi el dărăpănat, din strada Stanislas Cihoski. Mormanele de gunoaie s-au adunat lîngă zidurile jupuite de tencuială. Ceea ce a fost aspiraţie spre magnificenţă devine grotesc prin contrastul cu mizeria. Ce se poate face pentru a reabilita unul din vestigiile notabile ale oraşului pe care l-am pierdut şi a păstra Romana ca singur centru coerent (încă) al Bucureştiului unu?
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean