Pe strada Frumoasă
Prea deseori e vorba aici de demolări săvîrşite, în curs sau iminente, cînd ar trebui, măcar din cînd în cînd, să fie semnalate aici cazuri în care tradiţia de familie a păstrat locuinţa părinţilor, a bunicilor, mergînd cîteodată şi mai departe în trecut. Am găsit odată un asemenea caz, casa Ştefănescu-Priboi de pe strada Căderea Bastiliei. Alt exemplu este pe strada Frumoasă, la nr. 48, de unde mă întorc acum.
Clădirea de la stradă şi cea imediat următoare sînt mai noi şi au rezultat din moşteniri sau vînzări: deci, n-au nici un interes. La cîţiva paşi mai departe, casa adevărată, cea veche (din 1894), ridică peste demisol un parter înalt şi, în partea din fund, etajul. Atrag atenţia, în vîrful scării, marchiza şi vestibulul, tot din geamuri şi feronerie, iar de-a lungul zidurilor, sub streaşină, o friză, încă intactă, deşi culorile ornamentului floral au pălit. Cealaltă faţadă se îndreaptă spre grădina din spate, cu o terasă şi scara care coboară de acolo. Grădina era azi acoperită de nămeţi, dar ţin minte că primăvara, pentru droaia de copii care se adunau la joacă acum 50 de ani, era o bogăţie de flori. Minunea este că a rămas această mare grădină de aproape 1000 de mp. În timpul războiului fusese săpat acolo un adăpost unde a fost pe urmă un loc de joacă al copiilor. Prin grilajul care desparte grădina de curtea din faţă l-am văzut atunci, o singură dată, pe „moşu’ Ştefi“, înalt şi drept, cu barba ca zăpada, sprijinit de speteaza unei bănci.
A lui a fost casa. Dr. Ştefan Bogdan (1875-1954) fusese profesor universitar de chimie, la Politehnică, şi de farmacologie, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, autor a 25 de studii ştiinţifice. De mai multe ori senator şi deputat, întîi în partidul naţionalist-democrat, condus de cumnatul său N. Iorga, a trecut apoi la partidul naţional-liberal. Diverse discursuri ale sale la Cameră despre Constituţie, despre Legea cultelor sau „cu privire la avansările de generali în armată“ s-au tipărit. Decorat cu Legiunea de Onoare, colonel în rezervă la specialitatea tehnică. Acestea sînt numai unele dintre titlurile înşirate de diverse dicţionare. Acela publicat de Theodor Cornel şi Tudor Arghezi, Figuri contemporane din România, care a fost evident numai un mijloc de a stoarce bani de la oamenii destul de vanitoşi ca să fie înscrişi între personalităţi, i-a acordat o pagină întreagă, cu fotografie, dar precizează că, în timp ce „domnul profesor Şt. Bogdan“ a acceptat să-şi aibă biografia, fratele său, G. Bogdan-Duică, istoricul literar, mai tîrziu rector al Universităţii din Cluj, a refuzat să dea orice informaţie. Ceea ce mi se pare semnificativ pentru deosebirea de caracter între cei doi. Ştefan apare, în 1935, şi în Who’s Who in Central and East Europe (10.000 de biografii din 16 state!). Acolo se laudă şi cu colecţia sa de 120 de tablouri de Stoica, „faimos pictor român“. Ele s-au împrăştiat cu vremea, dar am văzut azi-dimineaţă cîteva. Tot pentru a-i evoca firea şi obiceiurile, adaug că are o fotografie cu puşca pe umăr, la o vînătoare, probabil la conacul de la Valea Şcheilor. Marea bibliotecă din biroul deschis spre grădină s-a risipit şi ea în împrejurările triste care s-au abătut asupra acestei familii.
Trei copii s-au născut din căsătoria lui „Ştefi“ cu Constanţa Spirescu (al cărei tată, Spiru Duro, albanez de origine, îşi avea prăvălia şi locuinţa, care există încă, la colţul străzii Visarion cu strada Constantin Daniel). Fetele au plecat din casă după ce s-au căsătorit (cu Const. Boroianu şi Gr. Tomşa), fiul a fost Ştefan Şt. Bogdan, medic, care şi picta. Acest om vesel şi prietenos a fost denunţat de un vecin că „vorbeşte de rău regimul“ şi a murit în închisoare, înainte de a fi judecat.
Astăzi, casa e locuită de trei generaţii, cele care continuă familia. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, aici, în Bucureşti, oamenii construiau pentru urmaşi.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram