Parcuri istorice (II)

Mentalitatea contemporanilor se schimbase între timp. Oraşul se adapta împărţirii în zone corespunzînd stării materiale sau chiar originii etnice a locuitorilor săi, dar făcea loc mai cu seamă clădirilor publice – prezenţei dominante a statului. Statul avea nevoie de o „vitrină“ care să aibă pentru Capitală un caracter ornamental. Legea pentru înfiinţarea Parcului Naţional s-a adoptat în 1910, urmată în 1912 de o lege pentru asanarea lacului Herăstrău. O zonă de mocirle, locuri inundabile şi gropi de nisip exploatate de cărămidării, care fusese acaparată de creşterea industrială, a fost luată în primire pentru noi plantaţii şi lucrări de anvergură. Proiectele grădinarilor francezi Redont şi Pinard au fost continuate de Fritz Rebhuhn. Primari energici ca Dobrescu şi Donescu, după Primul Război Mondial, au întreprins cu dinamism transformarea acestei periferii nordice. Omul căruia urbanismul bucureştean îi datorează mai mult decît oricui, Cincinat Sfinţescu, publică în 1927 un adevărat manifest, Nevoia Parcului Naţional pentru Municipiul Bucureşti. Noua domnie începută în 1930 avea să fie deosebit de favorabilă unei schimbări la faţă a Capitalei. Între altele, Parcul Naţional Carol al II-lea a luat naştere în anii 1935-1940.

În acelaşi timp, a avut loc întîlnirea cu cealaltă grădină de agrement care, începută de Kiseleff, a prins viaţă doar din 1843, odată cu venirea arhitectului peisagist vienez Carl F.W. Meyer, neobositul creator al parcului care există astăzi între Şosea şi Bdul Aviatorilor. În numai nouă ani, pînă la moartea sa, acesta, care avea în seamă şi lucrările la Cişmigiu şi la Măgurele, a plantat zeci de mii de arbori şi arbuşti, precum şi o nesfîrşită varietate de flori, atîtea specii cîte ar fi umplut o grădină botanică, încă inexistentă înainte de 1890. Activitatea lui Meyer, extraordinară, din care mai putem vedea bazinul cu roci artificiale de lîngă Institutul „Iorga“, a fost reconstituită după documente de arhivă în cartea dnei prof. Dolores Toma, Despre grădini şi modurile lor de folosire (Polirom, 2001). Ce păcat că horticultura şi arta de a cultiva grădini au cunoscut în ultima vreme în Bucureşti un grav regres! În această privinţă, Cişmigiul stă ceva mai bine.

De ce era nevoie de a repune în circulaţie aceste date? Fiindcă parcurile istorice sînt ameninţate, în centrul Capitalei, ca şi la 14 km de el (Mogoşoaia). Fie demagogia unui primar, fie lăcomia investitorilor (nu se mai vorbeşte, deocamdată, de cele patru turnuri care ar flanca Cişmigiul, s-a renunţat la amplasarea viitoarei Catedrale în Parcul Carol, dar pagubele de la Bordei, unde s-au sacrificat 100 de copaci, sînt ireparabile) pot oricînd să reia asaltul.

Ştiţi că sporirea spaţiilor verzi înseamnă cheltuială, iar ciumpăvirea lor aduce cîştig. Totuşi, rămîne adevărată concluzia unui ziarist francez din 1873, Ulysse de Marsillac, despre oraşul său adoptiv: „Astăzi a apărut tendinţa să fie distruşi copacii, să fie înlocuit gazonul cu pietre“ (cu asfalt, acum) „şi să se acopere totul cu case. Atenţie, nu va dispărea numai pitorescul, ci şi salubritatea. Bucureştiul nu trăieşte decît cu condiţia de a rămîne o grădină străbătută de străzi“. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.