Parcuri istorice (I)

18 iulie 2012   BORDEIE ȘI OBICEIE

Acum două săptămîni, comisia tehnică de pe lîngă Ministerul Dezvoltării a respins avizul de PUZ pe care-l solicita, pentru a treia oară, Primăria comunei Mogoşoaia. Aceasta deţine o porţiune consistentă din parcul englezesc din jurul palatului şi intenţionează să întindă acolo terenuri de baschet şi alte exerciţii sportive, precum şi chioşcuri, corturi sau tejghele, unde vizitatorii ar găsi mititeii cei neapărat necesari oricărei excursii în sînul naturii. Ca să nu se mai repete încercarea de a împlînta această vulgaritate agresiv populistă, într-un decor istoric, e nevoie de o decizie definitivă, la nivel central. De aceea, nu e de prisos să reamintim vicisitudinile prin care a trecut domeniul Bibescu după ultimul război.

Se cunosc eforturile îndelungate de a restaura palatul şi parcul, operaţii pe care Martha Bibescu le-a încredinţat arhitecţilor G.M. Cantacuzino şi Domenico Rupolo. 23 august 1944 a provocat ultimul episod feudal din istoria Mogoşoaii: soldaţii germani cantonaţi acolo au fost luaţi prizonieri de ţăranii chemaţi şi comandaţi de locotenentul Constantin Brâncoveanu, fratele celor doi aviatori, căzuţi pe front, care-şi au mormintele în parc. Prin testamentul lui George Valentin Bibescu, domeniul era lăsat moştenire fiicei acestuia, Valentina Ghika-Comăneşti. Pentru a evita efectele reformei agrare, două decrete regale, din 1945 şi 1947, au înscris în inventarul monumentelor istorice întreg ansamblul de proprietăţi care formau cadrul natural al palatului şi al construcţiilor învecinate: parcul (36 ha), lunca (8 ha) şi zona non-aedificandi de pe malul drept al Colentinei (7,5 ha), inclusiv întinderea de apă de 30 ha. A urmat, în 1949, donaţia către stat a clădirilor, a parcului şi a lacului, prin care prinţesa Martha a obţinut permisiunea excepţională de a părăsi ţara împreună cu fiica ei. În 1952, un HCM a acordat folosinţa domeniului întreg unor instituţii ale noii Republici Populare: Comitetul pentru Artă şi Uniunile Scriitorilor, Compozitorilor, Artiştilor Plastici şi Arhitecţilor. Intervine în 1955 un ordin al Ministerului Culturii, care desprinde 10 ha din parc, aflate în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, ca să fie preluate de ICAB (Întreprinderea Apă Canal Bucureşti) pentru ştranduri ale „oamenilor muncii“. La acea dată, din parc mai rămăseseră 12,5 ha, care vor fi atacate din anii 1992-1994 de către un sinistru personaj, primarul PSDR din Mogoşoaia, un doctor Tănăsescu. Deşi Centrul Naţional de Cultură Mogoşoaia şi chiar, la un moment dat, Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice au încercat să reconstituie zona de protecţie a monumentului istoric, Primăria a pus stăpînire abuziv pe terenurile din faţa palatului, de-a lungul malului drept al bălţii, vînzîndu-le, unul cîte unul, parveniţilor care au construit acolo nişte vile hidoase. Priveliştea de pe terasa palatului a fost distrusă.

Ceea ce trebuie înţeles, cît se mai poate reface parcul, este că, restaurat şi replantat acolo unde a fost devastat, el reprezintă o operă peisagistică de un extraordinar rafinament, destinată să pună în valoare palatul. Lecţia lui G.M. Cantacuzino ilustra exemplar felul în care monumentul brâncovenesc poate fi încadrat într-o viziune inspirată de tradiţia occidentală.

Parcuri istorice nu sînt de căutat numai la Mogoşoaia, la Buftea sau la Scroviştea. În Bucureşti, unde altădată călătorii apuseni, obişnuiţi cu grădini amenajate cu jocuri de apă şi terase geometrice, erau gata să ierte dezordinea spaţiului construit de dragul vegetaţiei naturale care izbucnea pretutindeni, nu ni s-au păstrat decît Cişmigiul, Herăstrăul şi Parcul Carol, ca rezultate ale unei iniţiative de stat. La Iaşi, în 1840, Mihai-Vodă Sturdza deschidea publicului grădina lui de la Socola, de două ori pe săptămînă. O descrie Alecu Russo: „o grădină ca un trandafir de îngrijită, cu sere, cu ape ţîşnitoare şi răcoroase, cu izvoare care murmură, cu pîraie în cascadă“. La Bucureşti, tot afară din oraş, existau de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea „cişmelele“, adică fîntînile, pe care domnii fanarioţi Nicolae Mavrogheni şi Alexandru Moruzi le-au rezervat pentru recreerea lor privată, clădind acolo un chioşc sau un foişor, înconjurat de o grădină ori livadă. Alexandru Ipsilanti făcuse acelaşi lucru încă din 1779 la Cişmigiu, lîngă Şipotul fîntînilor, şi la Herăstrău. Satisfacţia pe care şi-o oferea prinţul era personală şi corespundea funcţiei lui, fiindcă – aşa cum spune Umberto Eco – „grădina este un aparat pentru a domina universul“. A trebuit pe urmă un spirit modelat de reglementările raţionale din Occident ca să vadă că modernizarea edilitară trebuie să controleze higienic şi estetic creşterea urbană. Acesta a fost Kiseleff care, refuzînd statuia ce i s-ar fi înălţat ca omagiu din partea foştilor săi guvernaţi, sugera în 1843 „o fîntînă, un pod, o Şosea sau orice altă lucrare folositoare“. Aşa, „aleaua cea mare a Bănesii“ a devenit Şoseaua Kiseleff. Din 1831, Regulamentul Organic prevăzuse amenajarea unei grădini în livada fostului mitropolit Filaret, devenit deja un loc de plimbare frecventat de populaţie, pe care în 1848 revoluţionarii l-au ridicat vremelnic la rangul simbolic de Cîmp al Libertăţii. Acolo va fi Parcul Carol, din 1905, cînd începeau lucrările pentru Expoziţia jubileului regal.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: A. Stroe

Mai multe