Palatul Atanasievici din Valeapai
Localitatea Valeapai este menţionată prima dată în 1597, în documentele emise în timpul ocupaţiei otomane, ca aparţinînd Banatului de Severin, parte a Paşalîcului de Timişoara. După intrarea Banatului sub administraţia Coroanei Habsburgice, localitatea este menţionată în conscripţia din 1717, apoi în hărţile din 1723 şi 1776. Aflată azi în spaţiul administrativ al comunei Ramna din judeţul Caraş-Severin, Valeapai oferă imaginea destructurată a unei aşezări altădată prospere, centrul moşiei uneia dintre cele mai importante familii nobiliare bănăţene ale secolului al XIX-lea.
În jurul anului 1830, ca răsplată a serviciilor militare aduse în timpul războaielor antinapoleoniene de către căpitanul Mihai Athanasievich, terenurile din Valeapai sînt dăruite fiilor acestuia, Marczel şi Emil. Familia Athanasievich (Atanasievici, Atanasijevi´c, Athánazovits), înnobilată în 26 iunie 1792 de către împăratul Francisc I, îşi va adăuga la titlul nobiliar atributul „de Valiapáj“ şi se va remarca drept una dintre cele mai puternice familii nobiliare sîrbeşti ale epocii. În 1840, fraţii Atanasievici construiesc pe moşia de la Valeapai un palat cu un parc şi numeroase clădiri anexe, la ridicarea cărora se folosesc atît meşteri sîrbi cît şi colonişti italieni. Unul dintre cele mai remarcabile ansambluri rezidenţiale extraurbane ale nobilimii bănăţene – ansamblul de la Valeapai – cunoaşte o perioadă extrem de înfloritoare pînă la cel de-Al Doilea Război Mondial. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, palatul este moştenit de Ljubica – nepoata de soră a fraţilor Atanasievici. Soţul Ljubicăi, baronul Béla Tallián de Vizek, ministru al Agriculturii în guvernul Regatului Ungariei, arendează moşia pasionatului apicultor maghiar, baronul Ambrozy Béla von Séden et Remete. După Primul Război Mondial, proprietatea va fi cumpărată de familia Riesz, aparţinînd înaltei elite intelectuale maghiare, în posesia căreia rămîne pînă la exproprierea din anii ’50. În epoca comunistă, este transformat iniţial în Casă de naşteri, apoi în sediu CAP şi loc de cazare a muncitorilor sezonieri.
Scufundat după 1989 în uitare, ansamblul a intrat într-un intens proces de degradare. Grandorii de altădată, astăzi îi stă amintire ruina din apropierea bisericii ortodoxe a satului, urmă a ceea ce a fost odată impunătorul palat Atanasievici. Volumul de dimensiuni impresionante ce domină zona oferă o imagine clasicizantă tipică pentru sfîrşitul de secol XIX, definită de compoziţia riguroasă a faţadelor şi de decoraţia realizată din tencuială şi stuc alb. Faţadele principale, ce vorbesc despre caracterul reprezentativ de altădată, sînt compuse simetric faţă de axul de compoziţie în care este plasat accesul principal. Acesta este pus în evidenţă prin tratarea cu arcaturi şi pilaştri cu capiteluri toscane şi este întărit vizual prin prezenţa frontonului şi a unui portal – astăzi prăbuşit. Volumul are şi el un plan simetric şi este alcătuit dintr-un demisol boltit şi un etaj reprezentativ, destinat locuirii. Prăbuşirea acoperişului a fost unul dintre factorii care au contribuit la accelerarea degradării construcţiei pînă în prag de colaps.
Deşi clasată ca monument istoric, clădirea îşi urmează procesul de deteriorare, părînd uitată de cei cărora le-a fost retrocedată. Numai zidurile rămase în picioare mai amintesc, pentru puţinii turişti rătăciţi în zonă şi pentru sătenii din Valeapai, fastul de odinioară, acum apus, al palatului Atanasievici.
Anca-Raluca Majaru este studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti şi colaboratoare la proiectul moNUmenteUITATE.