Oraşul uitat

Am vrut să scriu „oraşul pierdut“, dar nu-i adevărat. Oricît ar fi de greu de recunoscut astăzi, clădirile ale căror fotografii formează ilustraţia bogată, splendid aleasă, a albumului Arhitectura modernă în România interbelică, majoritatea n-au dispărut. E un volum de citit pagină cu pagină, text şi poze, nu de răsfoit. Vedem prea multe, împreună cu Elle, Belle, sau alte reviste de consum, în sala de aşteptare la dentist. Bucureştiul este un subiect care-i atrage pe amatorii de retro, deci şi pe acei autori care urmăresc gustul publicului. Orientarea spre trecutul oraşului a cîştigat, în ultimii ani, numeroşi editori de cărţi şi reviste, dar partea cea mai interesantă şi substanţială este, totuşi, redusă la bloguri. Începînd cu marea expoziţie de care ne aducem aminte cu toţii, modernismul din arta bucureşteană a anilor ’30 s-a bucurat de atenţia cuvenită.

Cartea despre care sînt dator să vă vorbesc întrece, fără îndoială, toate eforturile de pînă acum de a răsplăti nostalgia noastră, dar şi de a explica ce se întîmpla atunci, nu numai în Capitală, ci în ţara întreagă, ca luptă între convenţia care-şi zicea tradiţie şi năzuinţa îndrăzneaţă de a înnoi arhitectura românească.

Sub coordonarea lui Mihai Oroveanu, din a cărui imensă colecţie sînt alese fotografiile, proiectul nu putea fi decît original şi judicios organizat. Două capitole introductive – semnate de arhitectul Augustin Ioan – conţin desluşirile necesare despre peisajul urban interbelic şi despre curentul neoromânesc (mai mult sau mai puţin hibridizat). Aici merită reţinută observaţia divergenţei dintre stilul monumental, prin care Administraţia şi Biserica epocii îşi afirmau progresul faţă de trecut, şi tendinţa cu adevărat modernistă a comenzilor private, care încurajau inovaţia estetică pentru locuinţele unei burghezii de afaceri sau intelectuale. De la o zonă la alta, noul nu era la fel de nou. Urmează imagini ale unor repere esenţiale pentru Bucureşti: Bulevardul Brătianu, Calea Victoriei, Gara de Nord cu pandantul său, Gara Regală, cîteva pagini despre execuţia artistică a detaliilor, apoi prezentarea unor vile sau a unor blocuri de apartamente. Pentru a arăta că arhitectura modernă nu s-a limitat numai la Bucureşti, sînt înşirate imagini din Cernăuţi, Cluj, Arad, Timişoara, Braşov, Ploieşti şi Galaţi. Domeniile în care arhitecţii deceniului Carol al II-lea au fost chemaţi să participe la reconstrucţie sînt, pe rînd, evocate: sport şi sănătate, edificii publice ale statului, arhitectură industrială şi catedrale. Printre ilustraţii apar şi desene de proiecte din anii 1928-1938, toate aparţinînd Henriettei Delavrancea-Gibory, arhitectă a cărei operă a fost, de cîtva timp, redescoperită.

Fotografiile se pot vedea în două feluri. Fie aşa cum un medic examinează o radiografie: de exemplu, aici sînt puse alături două imagini cu Athénée Palace, înainte şi după modernizarea din 1937. Fie căutînd amintiri pe care nu le poţi avea, fiind din vremea bunicilor. Costumele trecătorilor (domnii cu nelipsita pălărie), firme (celebra băcănie Dragomir Niculescu, Casa Anticarilor, drogheria Isy, ceasornicăria Meteor), reclame („Fiorii Tinereţii – film cu Constance Bennett“, „Citiţi ziarul Tempo!“) – toate astea se puteau vedea de la o terasă, bînd berea Bragadiru sau chiar şampania Rhein...

Din articole despre Mihail Sebastian şi G.M. Cantacuzino, am avut ocazia de a aminti aici discuţiile purtate atunci despre un aggiornamento al Bucureştilor. Acum, cu fotografiile în faţă, oricine îşi va da seama că ansamblul activităţii desfăşurate de acea generaţie de arhitecţi a fost într-adevăr impresionant.

În afară de blocul Carlton, dărîmat la cutremurul din 1940 şi, chiar peste drum de sala Dalles, înghiţită de clădirea care o astupă, toate aceste monumente sînt vizibile şi azi. Dar acoperite de o tencuială gri sau descojite şi, oricum, prăfuite. În zilele în care locuitorii oraşului abia începeau să se obişnuiască cu ele, erau strălucitor de albe. O viaţă economică trepidantă le dădea o importanţă centrală, dacă n-o aveau prin emfaza regimului politic care le crea sau le proteja. Ceea ce au făcut autorii acestei frumoase cărţi este arheologie.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean