Opriţi distrugerea!

Rareori m-am apucat să scriu unul dintre articolele acestei serii cu o aşa de puternică dorinţă de a salva casa aflată în pericol. Cu ani în urmă, semnalasem valoarea ei şi, chiar dacă începea să se deterioreze, la vîrsta ei – fiind o bătrînă doamnă de vreo 120 de ani! –, n-aş fi putut crede că i-ar trece cuiva prin minte să o dărîme. Totuşi, din iunie trecut, s-a aflat că un PUZ din 2009 condamnase mai multe case de pe strada Christian Tell, printre care şi aceea de la colţul cu intrarea care ajunge în spatele Ambasadei Franţei, nr. 16. Locatarii fuseseră evacuaţi pe furiş; din stradă nu se vedea că această casă e goală. La fel, nr. 14, unde un incendiu, poate criminal, ca în alte cazuri, a deschis acoperişul spre cer, dar faţada, deşi moartă, a rămas neatinsă. Numai de la înălţimea unei clădiri de alături privirea plonjează spre curţile pustii sau presărate cu obiecte de prisos care au fost aruncate. La nr. 16 sînt ferestre cu geamurile sparte ori cu afişe întinse peste cercevele, uşi deschise, o saltea spintecată zace afară, ca la o casă jefuită. Vecinii spun că noaptea dorm acolo muncitorii care au început pregătirile pentru demolare. Se vede că, pentru a se realiza, vechiul proiect despre care se tăcea a aşteptat apariţia unui investitor. Se zvoneşte că el ar fi un străin – nu spun de unde, ca să nu fiu tratat de antisemit! Oricine ar fi, de vină sînt, înaintea lui, cei care au întîrziat să intervină spre a împiedica distrugerea încă unui colţ reprezentativ pentru patrimoniul pe care, chipurile, vrem să-l păstrăm, fără a-l înţelege deloc. De ce, la întocmirea listei monumentelor istorice, a fost neglijat nr. 16? Dat fiind că acuma numai clădirile clasate mai au o şansă de a fi cruţate, inventarul lor a devenit, prin ce-i lipseşte, un ghid pentru cine caută ce ar mai fi de dărîmat.

Planul casei seamănă a trifoi, avînd doar parţial un etaj scund, pe cînd parterul se întinde către grădină cu abside elegant arcuite, iar intrarea din curte pătrunde într-o faţadă plată. Salonul din centru se deschide pe o terasă semicirculară. Un joc de mascheroane, colonete şi înflorituri de stuc încadrează ferestrele.

A fost fermecătorul decor al vieţii unui personaj ciudat. Aşa cum mi l-au descris bătrîni a căror memorie reţinuse amintirile generaţiei precedente, figura era caracteristică: pince-nez şi mustăcioară cu vîrfurile răsucite. Pălăria cu boruri largi, lavaliera şi macferlanul formau ţinuta de artist din acea vreme. Acesta era Alexandru Ghika (1862-1915), fiul generalului Iancu Gr. Ghika şi al Alexandrinei Blaramberg, aşadar nepot de fiu al ultimului domn al Moldovei. Fraţii săi au fost Vladimir (1873-1954), prelatul catolic, şi Dimitrie (1875-1967), diplomatul care a fost ministru de Externe în 1931-1932. Alexandru era poreclit în glumă „Rapineau“, ceea ce, în jargonul cabaretelor pariziene, însemna un ucenic care se uită peste umărul pictorilor adevăraţi. De fapt, din corespondenţa cu Albert Besnard (1849-1934), artist consacrat, reiese că el era privit ca un egal de către confraţii pe care i-a întîlnit în Franţa. Probabil însă că deprinderile boeme sau nonşalanţa aristocratică nu l-au lăsat să dovedească de ce era în stare.

Chiar dacă el nu există în istoria artei româneşti – şi nici atunci nu ne-ar păsa de el, căci una dintre locuinţele lui Luchian, pe strada Povernei, a fost demolată, iar aceea în care a murit este un restaurant scump şi gol –, casa lui Al.I. Ghika reprezintă un exemplar unic, de o frumuseţe desăvîrşită, al stilului Empire care mai zăbovea pe la noi. Arhitectura de influenţă franceză care mai supravieţuieşte în acest oraş are dreptul să rămînă, aşa cum botaniştii îngrijesc cu devotament specii exotice de plante.

Iată o casă care, prin trecutul ei, are un certificat de nobleţe, iar înfăţişarea pe care n-a pierdut-o încă documentează o mişcare culturală şi artistică prin care românii căpătaseră o conştiinţă de sine europeană.

Opriţi distrugerea ei! 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: R. Avram