ONG-urile, verigile lipsă în circuitul ideilor novatoare
Trădîndu-mi blamabila mîndrie ardelenească, cu al ei no expresiv şi atotprezent, am hotărît să dau la facultate la Bucureşti. Lăsam în urmă oraşul meu mic-burghez, Deva, cu cetatea cocoţată pe vechiul con vulcanic acum stins, dealurile caracteristic transilvane, domoale, care-ţi poartă privirea spre depărtări ondulate, vechile case maghiare şi săseşti, mari şi cu o destinaţie uneori incertă (niciodată nu ştiai dacă mai erau sau nu locuite), trotuarele largi, de promenadă, cu capete de perspectivă individualizate şi mărginite de pieţe deschise, animate. Am ajuns în mijlocul cîmpiei, cu orizontul său plat şi monoton, într-un oraş cu străzi înguste şi jalonate bezmetic, încîlcite în noduri haotice, la minim o oră distanţă de tot ceea ce-mi era familiar, şi zile de planificări în avans pentru orice întîlnire.
Mi-a luat trei ani să mă pot împăca cu locul unde ai „cele mai multe oportunităţi“. Întrebată mereu dacă îmi place Bucureştiul, de fiecare dată îmi căutam cuvintele, încercînd să fiu cît mai realistă: nu îmi place, dar, recunosc, e un mediu dinamic. Reveneam la Deva cu o plăcere voluptuoasă, ca în staţiune – îmi regăseam spaţiul să mă plimb, să mă relaxez, să gîndesc, redeveneam stăpînă peste un univers considerabil micşorat, pe care de-abia acum realizam cît de intim îl cunosc.
În timp ce familiaritatea mea cu noul mediu creştea, iar legăturile între cele două lumi – cea de acasă şi cea de la facultate, care pînă la un moment dat păreau să coexiste în paralel – s-au consolidat, atitudinea mea faţă de cele două oraşe s-a schimbat. Dacă, pe de o parte, am descoperit (în urma unui demers conştient impus) partea romantică a Bucureştiului, pe de altă parte, reuşeam să încep să văd Deva eliberată de aburii nostalgiei. Ceea ce percepeam din ce în ce mai acut în timpul petrecut acasă era inerţia vieţii de zi cu zi, punctată de evenimente minore, fără miză, eventual vetuste, o lipsă de dezbateri pe alte teme decît politice şi generaliste (de tipul fotbal, cancanuri etc.).
În ultimii ani am început să resimt o altfel de lipsă, deosebită de cea cauzată de numărul redus de evenimente cultural-artistice, care pot fi motivate prin lipsă de bani sau lipsă de public (o scuză mult prea des auzită din partea finanţatorilor). Este vorba de lipsa mediului ong-istic: înţeleg, bani nu sînt, dar nici probleme? Pe cît este de mic acest univers, pe atît este de greu de controlat. Cu cît dezbaterile sînt mai rare, cu atît inovaţia este un concept mai străin. În lipsa unei universităţi, mediul neguvernamental este singurul care are potenţialul de a aduce o infuzie ideatică neprovincială, cu tot regretul de a simţi nevoia să folosesc acest termen. Circuitul ideilor este singurul care poate face aerul unui loc respirabil pe termen mediu şi lung, singurul care are capacitatea de a aduce oraşelor mici din avantajele marilor aglomerări urbane, ferindu-le de neajunsurile acestora (ca un mic exemplu, Deva începe să fie asfixiată de ambuteiaje). Şi, în timp ce cultura perpetuează în continuare impresia (deseori nefondată) că nu-şi merită banii, fiind, prin urmare, un sector nu foarte dinamic, o comunitate animată de asociaţii neguvernamentale poate aduce mari beneficii, cu costuri minime.
Îmi dau seama că vorbesc despre un fenomen mult mai larg: acesta nu este doar cazul Devei, este cazul multor localităţi de dimensiuni reduse din care cei care pleacă o fac fără să revină, altfel decît în vizită. Acolo unde buna-credinţă şi viziunea nu lipsesc neapărat, dar lipseşte motorul care să le anime şi catalizatorul care să le impulsioneze, ideile circulă infinit mai greu decît banii.
Alexandra Gruian este masterand la SNSPA.
Foto: ro.wikipedia