O poveste cu Japonia

15 aprilie 2010   BORDEIE ȘI OBICEIE

Două fetişcane treceau pe lîngă casa noastră şi au cerut voie să rupă nişte liliac pentru a-l duce la mormîntul mamei lor. Erau mai mulţi fraţi, locuiau undeva în vale, n-am ştiut niciodată exact unde. Aveau şi o vacă pe care uneori o scoteau la păscut. Se trăgeau din Italia, aveau un nume sonor, italienesc. Nu ştiu cum de ajunseseră tocmai pe malurile rîului Prahova. Poate că tot aşa cum ajunsese şi o cucoană despre care bunica mea îmi spunea că ar fi fost un fel de strănepoată a lui Garibaldi.

Una dintre cele trei surori voia neapărat să intre la facultate, să facă filologie. Avea un temperament care aducea aminte de personajele feminine din filmele neorealiste italieneşti: energică, hotărîtă, ambiţioasă. Ai mei i-au dat probabil oarecare sfaturi, dar ea a învăţat pe rupte şi pînă la urmă a intrat la facultate, la Bucureşti. A ajuns să studieze tocmai japoneza, în plin regim comunist. A învăţat limba, a terminat facultatea şi, pe deasupra, şi-a găsit şi un japonez cu care să se mărite. La cîţiva ani o dată, veneau de la Tokio iar uneori ne mai dădeau şi nouă cîte un semn. În vreo două rînduri, ea chiar ne-a vizitat. Odată ne-a adus beţe pentru mîncat. Bărbatul ei venea cel mult s-o ia de la uşă, nu intra niciodată în casă (ştia poate că vizitele străinilor, în acele timpuri, ar fi putut provoca necazuri românilor). Cu o asemenea ocazie însă, am văzut pentru prima oară un Mitsubishi, pe care îl parcase în faţa blocului (îl adusese în Europa, unde-şi făceau vacanţa, cu vaporul). Cred că nici nu auzisem de această marcă de maşină şi, în orice caz, nu ştiam să-i pronunţ numele.

Aveau două fete mici, o combinaţie de trăsături româneşti (sau italieneşti) şi japoneze. Două mici Heidi, cu totul speciale în peisajul autohton. Deşi erau mult mai mici decît mine, m-am jucat cu ele, mîndru că vorbesc cu două fete din străinătate, ba chiar de altă rasă (fie doar şi pe jumătate).

În timpul ăsta, mama lor ne povestea cum e viaţa în Japonia. Bărbatul pleca dimineaţa la ora 9 la serviciu şi nu se întorcea înainte de 12 noaptea. Era ceva de neînţeles pentru noi, care nu ştiam decît de cele opt ore de lucru impuse în regimul comunist, şi alea foarte greu de suportat. Cum adică, japonezul nu mînca la prînz? Ba da, dar lua masa în oraş cu colegii sau cu partenerii de afaceri. În fiecare zi? – întrebam noi, cei obişnuiţi doar cu mîncarea gătită acasă şi pentru care o masă la restaurant era un adevărat eveniment. Bineînţeles – ne răspundea ea. Iar în timp ce bărbatul era la serviciu, mama se ocupa de educaţia fetelor, le învăţa limbi străine, le ducea la lecţii de pian, făcea ikebana şi alte asemenea lucruri. Cînd soţul era acasă, ea trebuia să-l servească ireproşabil, să-i pună berea şi papucii la îndemînă, ea... italianca independentă şi emancipată. Ne-a povestit apoi cum socrul ei s-a pensionat, după viaţă întreagă de muncă la Căile Ferate, unde ajunsese director, iar după ce a ieşit la pensie, s-a angajat la o altă companie, particulară, unde a urcat treaptă cu treaptă, pînă ce a ajuns din nou în postul de director.


Deja capitalismul japonez începea să ne înspăimînte şi ne întrebam dacă nu cumva în propaganda anticapitalistă cu care eram bombardaţi zilnic, n-o fi şi ceva adevărat. Greu puteam înţelege că acolo e o cu totul altă lume, un alt sistem de gîndire şi de lucru în care a sta 15 ore la serviciu, cu pauză de masă şi cu afaceri reuşite, poate fi un mod de viaţă acceptabil. Nouă ni se părea ceva de-a dreptul îngrozitor, după cum imposibil ni se părea şi să începi de la zero o nouă meserie, după ce te-ai pensionat cu o pensie foarte bună. Multe nelămuriri mi-a lăsat în minte acea discuţie.

Viaţa şi-a urmat cursul. La noi, a venit revoluţia. La ei, japonezul a devenit invalid. Cele două fete au crescut şi au plecat prin lume, să-şi caute norocul, asemeni mamei lor, în urmă cu 20 de ani. Mai de curînd am aflat că mama lor s-a îmbolnăvit de cancer. Boală de care a murit şi sora ei, împreună cu care culegea liliac, şi cred că şi mama lor. A fost ultima veste pe care am mai primit-o din Japonia. Între timp şi la noi lumea a început să muncească foarte multe ore pe zi, să mănînce zilnic în oraş, să-şi cumpere maşini japoneze...

Mai multe