O carte de învăţătură

O minune de carte, adică nu numai perfect alcătuită, ci pornită dintr-o iniţiativă cum nu s-a mai văzut în ţara asta. Problema de care ne ocupăm în această rubrică nu este numai a Capitalei: de la un capăt la altul al României se vede aceeaşi deteriorare ireversibilă a patrimoniului cultural. Nu e vorba numai de deznaţionalizare, ci chiar de dezumanizare, fiindcă nesocotirea moştenirii de lemn, piatră şi cărămidă, în care se mai poate încă recunoaşte o continuitate istorică, reprezintă o renegare a chipului pe care ni l-a modelat trecutul, o comportare deviantă, potrivnică civilizaţiei. Cei care gîndim aşa ne numărăm în fiecare zi, cu teama de a ne găsi mai puţini, cu speranţa de a ne fi sporit forţele întru apărarea memoriei.

De aceea trebuie să ne bucurăm de ce se întîmplă din 2011 în satul Piscu, comuna Ciolpani, unde Adriana şi Virgil Scripcariu au înfiinţat o şcoală-pilot. Simplul fapt de a chema la viaţă un loc nou unde copiii vor învăţa să fie oameni este un gest patriarhal de o nobleţe biblică. Cu atît mai mult cu cît gîndul a fost de a suplini o lacună din învăţămîntul oficial de stat. Pe coperta cărţii pe care o ţin în mînă scrie: Adriana Scripcariu – Patrimoniu cultural. Judeţul Ilfov. Manual opţional pentru clasele III-V. Merită adăugat că acesta este un proiect al Fundaţiei Gaspar, Baltasar & Melchior, realizat cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, al Fundaţiei Pro Patrimonio şi al Fundaţiei Principesa Margareta, la care s-au asociat Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, Ordinul Arhitecţilor din România şi Fundaţia Snagov. Rezultatul – 109 pagini formează primul manual de acest fel, în orice caz, primul apărut la noi, dar eu n-am mai văzut nicăieri aşa ceva.

Cel făcut pentru Ilfov este un exemplu care ar putea fi urmat şi în alte judeţe pînă cînd ar acoperi harta întreagă a ţării, dacă ar răsări şi acolo centre de educaţie concepute în libertate. Pe doamna Scripcariu, istoric al vechii arte româneşti, n-a învăţat-o nimeni ce să facă, dar aş vrea să cred că a pus o piatră de temelie pentru ceea ce ar fi să devină o materie suplimentară în şcoli. O acţiune de familiarizare a mediului şcolar cu monumentele istorice este imperios necesară. Veţi spune: în şcolile în care au început să circule droguri, în care elevii se înjunghie unii pe alţii şi unde chiar alfabetizarea şchioapătă? Nu, la Piscu, desigur.

Manualul acesta propune o formă nouă de sensibilizare a populaţiei la întîlnirea cu patrimoniul arhitectural şi cu alte aspecte ale patrimoniului, care sînt obiectele, obiceiurile şi credinţele vechi (datinile), folclorul. Pentru a intra în dialog cu cititorii de 10-12 ani, pe care părinţii sau dascălii i-au îndemnat să urmeze acest curs de 19 lecţii, s-a adoptat un discurs simplu şi clar. O povestire „despre obiecte şi clădiri vechi şi frumoase şi, bineînţeles, despre oamenii care le-au făcut“, înţesată de poze inteligent alese.

După explicaţiile prealabile privind noţiunea de monument istoric, urmează date despre judeţul Ilfov în care există 724 de asemenea monumente. Fiindcă mai mult de jumătate din ele (550) sînt situri arheologice, s-a introdus harta principalelor şantiere, însoţită de lămuriri despre mileniile neoliticului şi de o pagină fascinantă despre „cum se lucrează vasele de lut fără roata olarului.“ Olăritul, ţesutul, împletitul şi pescuitul vin la rîndul lor, ca materie a unor lecţii despre „meşteşuguri vii“, ilustrate şi cu fotografii sau mărturii ale bătrînilor. Ca obiceiuri tradiţionale de sărbători, se prezintă Paparudele, Pluguşorul, Capra, Cucii, o reprezentaţie rituală caracteristică pentru satul Brăneşti, şi Binecuvîntarea Cailor. Sînt apoi culese fragmente de balade populare, fie locale, din Ilfov, fie din marele repertoriu (Mihu, Corbea) şi colinde. Pentru educaţia religioasă a copiilor, care-i va deprinde să înţeleagă icoanele şi să iubească un lăcaş de rugăciune, se reproduc troparul Bobotezei şi predica de Paşti a Sf. Ioan Hrisostom. Ajungem astfel la biserici şi mănăstiri: unele bine cunoscute – ca Snagov, Cernica sau Căldăruşani. Monumentele care au parte de cea mai atrăgătoare descriere sînt Băltenii din Codrul Vlăsiei, fostă biserică domnească – zice legenda, de fapt ctitoria lui Hrizea vornicul din secolul al XVII-lea – şi schiturile Balamuci, al boierilor Greceni, şi Turbaţi, de la Mihai Viteazul. Din seria de palate, Ilfovul se poate lăuda cu Mogoşoaia, cu Buftea Ştirbeilor şi cu reşedinţa ghiculească de la Căciulaţi (altădată Paşcani). Interesul pentru valorificarea monumentelor istorice, manifestat în trecut de figuri pilduitoare, a căror amintire este aici reînviată (N. Ghika-Budeşti, G.M. Cantacuzino, Al. Tzigara- Samurcaş, Barbu Slătineanu), se impune atenţiei cititorilor. Poate că şi părinţii se vor uita peste umărul copiilor...

Hai la Piscu, în strada Cîmpului, nr. 39!

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.