O carte cinstită
Deunăzi, în tren, aveam în faţa mea o pereche antipatică, dar nu puteam să nu aud ce spuneau. El, mai ales, vorbea mereu la telefonul mobil cu diverşi şefi sau sponsori pe care îi linguşea. La sfîrşitul fiecărei conversaţii, îi explica nevestei ce speră să cîştige, adăugînd şi motivele pentru care îi dispreţuia. Era ca o scenă de film moral. Deodată, nu mai ştiu cum, a ajuns la subiectul lucrărilor din zona Matache. Cu acelaşi dispreţ, a pufnit agasat: „Hala e un vax. Ce monument? S-o dărîme şi gata“. Mai sînt şi alţii care gîndesc aşa (nu numai şoferi care ar vrea să-şi alerge maşinile). Am mai auzit oameni care se miră ce ne-a găsit, fiindcă pentru ei Hala Matache nu era decît un loc pe unde treceau ca să cumpere de-ale gurii. Cînd ei sînt în vizită în străinătate, mor de plăcere să vadă un hipermarket, pentru varietatea de provizii de acolo. E şi un snobism: un cartier popular sărac nu merită atenţia „intelectualilor“.
A apărut acum o carte care răspunde unor asemenea cîrteli. Se cheamă Cui i-e frică de cartierul Matache? şi este publicată de Fundaţia Pro Patrimonio (preşedinte arh. Şerban Sturdza). Aceste 185 de pagini, dintre care ultimele zece reprezintă un rezumat în limba engleză pentru uzul străinătăţii, sînt o pledoarie pentru o viziune de dezvoltare a zonei Matache – Gara de Nord. Autorii sînt „Arhitecţii Voluntari“, un grup de cca 25-30 de profesionişti şi studenţi în arhitectură, urbanism, inginerie şi istoria artei, participanţi la un proiect de regenerare a cartierului care se opune Planului Urbanistic Zonal din 2006, susţinut de Primăria Municipiului. Întregul proces de sistematizare a zonei a fost în centrul unei controverse care durează de doi ani. Una din anexele volumului cuprinde cronologia actelor şi a acţiunilor, legale şi ilegale, cu privire la Diametrala Nord-Sud. Ofensiva începută în 2010 a dus, pînă acum, la exproprierea şi evacuarea a o mie de persoane, la demolarea a 79 de imobile din zona istorică şi la avarierea gravă a Halei Matache. Atît hala, cît şi şapte dintre casele distruse au avut statut de monumente istorice. Aproximativ 650 de semnături reproduse în carte reclamă păstrarea amplasamentului existent pentru Hala Matache (probabil că lista a mai crescut între timp).
Aşa cum e concepută lucrarea, deşi în altă ordine decît aceea în care le grupez eu, se găsesc aici trei direcţii de argumentare: a) intenţiile şi acţiunile Primăriei; b) justificarea protejării halei; c) recuperarea şi valorificarea zonei întregi pînă la Gara de Nord.
În primul rînd, Primăria şi-a propus, pentru sporirea traficului auto, lărgirea carosabilului. Ca atare, Hala Matache trebuia desfiinţată, demolată şi refăcută (!?) la oarecare distanţă, în dosul unui ecran de blocuri P+6. Prin urmare, ea nu ar mai fi vizibilă, ar fi o pastişă – operaţie costisitoare şi inutilă... Adaug că, din iniţiativa nu se ştie cui, au continuat, măcar sporadic, atacurile contra clădirii.
De ce merită apărată hala? Vîrsta ei, din anii 1880, trebuie apreciată în raport cu epoca celor dintîi construcţii vest-europene din oţel nituit, fiind deci contemporană cu turnul Eiffel, şi cu raritatea ei în ţară (în afară de Hala Matache, mai există în Bucureşti numai Hala Traian). Este un reper memorial-simbolic al Capitalei. Un text de Stelian Tănase evocă istoria cartierului cu talentul obişnuit al acestui scriitor. Profesorul Vintilă Mihăilescu, ca antropolog şi sociolog, are o intervenţie foarte oportună pentru a demonstra nevoia de a rechema la viaţă vechile cartiere cu solidaritatea pe care o creau între locuitorii lor.
În partea cea mai importantă a cărţii se dă lupta, nu pentru un monument, ci pentru o viziune de ansamblu, echilibrată între patrimoniu şi dezvoltare. Se revendică un concurs de arhitectură pentru regenerarea cartierului, se propune realizarea unei pieţe pietonale în jurul Gării de Nord, continuată printr-un bulevard pietonal pînă la piaţa Matache, se recomandă şi restructurarea completă a pieţii agroalimentare pe criterii moderne de eficientizare.
Între noile instituţii culturale pe care le vor adăposti imobilele proiectate în spaţiul întins din Calea Griviţei pînă la Spitalul Polizu am remarcat două muzee de a căror necesitate sînt de multă vreme convins: Muzeul Bucureştiului Pierdut şi Muzeul Evreiesc. O singură observaţie critică: bustul din faţa gării nu e al lui I.Gh. Duca (omul politic liberal a avut şi el busturi, dar au fost sfărîmate de legionari), ci al tatălui său, inginerul Gheorghe I. Duca.
În concluzie, aceasta e o carte cum n-aţi mai văzut: liberă şi curajoasă ca gîndire, splendid montată cu fotografiile şi tabelele demonstrative. Deie Dumnezeu să vedem îndeplinite năzuinţele pe care le exprimă! Pentru început: Foaia lui Matache, noul ziar xerografiat care ar mobiliza opinia publică şi ar informa despre primii paşi ai reformei urbane.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram