Nepăsare criminală

30 ianuarie 2013   BORDEIE ȘI OBICEIE

Nu vă culcaţi pe-o ureche! Cutremurul viitor, a cărui apropiere ne-o vestesc multe Casandre, va reduce radical patrimoniul istoric al Capitalei noastre. Judecînd după starea de paragină în care se găsesc atîtea dintre monumentele care s-au mai păstrat în Bucureşti, ţinînd seama şi de numărul celor grav avariate în 1977, la care reparaţiile sînt încă în curs ori nici n-au început, dezastrul ar putea fi incomparabil mai mare decît pagubele precedente. De vulnerabilitatea clădirilor vechi mă încredinţează exemple pe care le văd îndată ce am ieşit din casă. La nr. 1 din Piaţa Romană, o operă a lui Ion Mincu suferă de o neglijenţă de neiertat. Din vina cui? A proprietarului, în primul rînd, dar şi a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, care întîrzie de ani de zile să ia măsuri la care ar avea dreptul. În aceeaşi piaţă, la nr. 7, între ASE şi fosta casă Sabba Ştefănescu – unde e acum un restaurant –, se află splendida casă în care a trăit pînă în 1938 doctorul Ion Nanu-Muscel. Oameni care au intrat acolo acum zece ani – cînd aceasta mai era locuită – mi-au spus că era atunci în cea mai bună stare. Astăzi, stă să cadă din picioare: tencuieli jupuite pînă la cărămidă, treptele de la intrare sfărîmate, frontonul cu amoraşi ciuntiţi şi marchiză spartă, ferestrele astupate cu placaj... Pînă de curînd, fosta grădină din spate, dinspre strada Stanislas Cihoski, era acoperită de mormane de gunoaie. Acum, după ce s-au înlăturat movila imundă şi gardul de scînduri care opreau privirea, s-a deschis o altă perspectivă, din care casa apare mai înaltă, mai zveltă, cu un echilibru elegant al volumelor. A fost cumpărată de ASE, cu intenţia de a o demola pentru a săpa acolo un loc de parcare. Din fericire, Institutul Naţional al Monumentelor Istorice a intervenit în ultimul moment pentru clasarea clădirii, justificînd această procedură de urgenţă prin necesitatea de a salva un edificiu semnificativ pentru Bucureşti.

Din totalul de monumente istorice înregistrate în oraşul nostru pe lista din 2004 – cînd erau 2627 – cele mai multe (peste 1000) sînt case construite în prima jumătate a secolului trecut. Avînd în vedere absenţa cunoştinţelor de protecţie seismică înainte de al Doilea Război Mondial, se înţelege ce efect ar putea să aibă un viitor cutremur în centrul Capitalei. Expertiza tehnică întreprinsă pentru a remedia această situaţie a dus la alcătuirea unei liste a construcţiilor încadrate în clasa I de risc seismic care cuprinde 392 de cazuri. Iniţial, numărul imobilelor decorate cu „bulină roşie“ nu trecea de 127; zece ani mai tîrziu, în 2008, totalul lor s-a triplat. Chiar dacă au fost, între timp, aproximativ 20 de clădiri consolidate, creşterea cazurilor semnalate este alarmantă. Un raport întocmit de prof. dr. ing. Dan Lungu – care era atunci (2006-2010) director general al Institutului Naţional al Monumentelor Istorice – a atras atenţia asupra faptului că 57% din cele 392 de poziţii de pe listă sînt clădiri joase (sub P+4E), la care se adaugă încă 17% (P+1E sau doar P). Citez din concluziile acestui document, care a avut o circulaţie restrînsă: „În ultimii ani, lista s-a completat cu un număr foarte mare de construcţii joase, avînd cîteva nivele, în general cu structura din zidărie portantă sau mixtă (zidărie şi beton) şi cu planşee uneori din lemn sau cu profile metalice şi bolţi de cărămidă... Întrucît peste 50% din lista de construcţii din Bucureşti încadrate în clasa I sînt construcţii joase... se poate simplu observa că sensul listei de priorităţi de consolidare a fost deviat spre alte scopuri, neexplicit declarate.“

Cu alte cuvinte, este îndreptăţită suspiciunea că au fost introduse în clasa I de risc seismic numeroase clădiri situate în centrul sau în nordul oraşului, din cauza preţului terenului. Acesta oscila atunci între 3 şi 7000 de euro/metru pătrat, ceea ce atrăgea speculaţiile imobiliare. În plus, structura de rezistenţă fragilă, din zidărie de cărămidă, este uşor de demolat. Au fost cazuri în care o singură noapte sau un weekend au fost de ajuns pentru desfiinţarea unei construcţii, în scopul înlocuirii acesteia cu un bloc înălţat cu 3-8 nivele peste limita maximă admisă pînă atunci în cartierul înconjurător.

Nu numai că legislaţia de protecţie nu este respectată, dar, în alte cazuri, nefiind suficientă, rezultatul e acelaşi. Nu cunosc nici o situaţie în care statul să fi expropriat o proprietate particulară pentru a împiedica degradarea şi distrugerea ei intenţionată. Procedura de clasare prevede consimţămîntul proprietarului şi includerea în dosar a releveului interior al imobilului, prin urmare obţinerea sa cu acordul proprietarului.

Nu mă aştept din partea noului ministru al Culturii şi Patrimoniului – chiar dacă a fost istoric al artei! – să se implice în lupta pentru salvarea monumentelor.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe