Muzeul oraşului

2 februarie 2012   BORDEIE ȘI OBICEIE

Trecutul unui oraş şi explicaţia prezentului său se găsesc, în ţările civilizate, într-un muzeu special. La Bucureşti avem unul cu acest rost, este Muzeul de Istorie al Municipiului, aflat în palatul Suţu, adică pe Bdul I.C. Brătianu, la nr. 2. El a luat naştere din iniţiativă privată, cînd un admirabil director al Arhivelor Statului, Constantin Moisil, a înjghebat, în 1929, Societatea istorico-arheologică „Bucureştii vechi“. Din primul moment, în statutul său, această Societate îşi declara intenţia de a înfiinţa „un muzeu municipal“, care „va publica o revistă“ şi o serie de lucrări istorice, arheologice, etnografice etc. privitoare la trecutul oraşului şi împrejurimilor“. Ceea ce a fost numai parţial realizat: muzeul a funcţionat din 1931 pînă în 1941, fiind organizat de eruditul G.D. Florescu, dar demolarea prostească a casei Moruzi („casa cu lanţuri“), unde fusese adăpostit, pe Calea Victoriei, între Academie şi casa Monteoru, a dus la mutarea sa în casa Cesianu, la colţul Căii Victoriei cu str. Sevastopol. Între timp apăruseră un volum de revistă, Bucureştii vechi, şi, cu acelaşi titlu, cel dintîi număr din Arhivele Bucureştilor, care era un album cu documente iconografice, precum şi culegerea acuarelelor lui Preziosi editate de Victor Brătulescu, sub titlul Vechi vederi bucureştene. Volume de documente au mai publicat tot atunci fraţii Vîrtosu şi Ion Ionaşcu, premergătoare acelui corpus pe care a năzuit apoi să-l alcătuiască George Potra. Cercetările de arheologie preistorică ale lui Dinu V. Rosetti au deschis şi ele un drum.

În 1959, Muzeul a fost inaugurat în sediul pe care-l ocupă şi astăzi. Numai că a încăput pe mîna unor servitori ai Partidului, cum au fost Florian Georgescu, delator, incult şi grobian, Petre Dache sau Panait I. Panait. E adevărat că, pentru cercetători care nu-şi găseau loc în altă parte din cauza „dosarului“, era, probabil, o ancoră salvatoare, chiar dacă activitatea muzeului era mai vizibil îndreptată spre lupta clasei muncitoare şi spre identificarea caselor de întîlniri ale Partidului din ilegalitate. Într-o altă clădire care aparţinea muzeului, pe str. Marin Serghiescu, erau depuse diverse obiecte şi fonduri ferite de ochii publicului. De pildă, ascunse într-un seif erau documentele din arhiva Gh. Gr. Cantacuzino, în cutiile îmbrăcate în catifea roşie pe care nu le mai deschisese nimeni de la I.C. Filitti.

Şi în prezent este expusă numai o mică parte din cele 150.000 de obiecte care formează colecţia. Am intrat ieri în casa pe care logofătul Costache Gr. Suţu şi-o construia în 1833, după planurile arhitectului Konrad Schwink. Frate de domn şi pretendent el însuşi la domnie, pe ocolite sau făţiş, este unul dintre fanarioţii care au rămas aici, ca miniştri sub Regulamentul Organic. Fiul său şi al Luxandrei Racoviţă, Grigore, căsătorit cu Irina Hagi Moscu, a continuat să trăiască în acelaşi decor căruia, în 1862, Karl Storck i-a adăugat elementul unor scări impunătoare suind către etaj.

Spaţiile de la parter sînt acum ocupate de expoziţii: una de icoane (noi) în bibliotecă, alta de artă contemporană, din care o parte se întinde şi sus. Poate din cauza lor, expunerii cronologice, concepută din cele mai vechi timpuri pînă în ajunul Marii Uniri (de ce numai atît?), îi lipseşte aproape tot Evul Mediu. Aşa că, de la un corn de Bos primigenius, idoli preistorici şi statuete romane, se trece la inevitabilul Vlad Ţepeş, al cărui hrisov de la 1459 este ca actul de naştere al Bucureştilor. După cîteva vitrine sărace sau anoste, se ajunge la imperiala sabie de paradă a lui Constantin Brâncoveanu, adusă de la Aşezămintele Brâncoveneşti, unde era în 1945, şi care fusese descoperită în 1927 la Paris. O  lădiţă  de breaslă, avînd pe capac chipurile epitropilor, şi o narghilea sînt prea puţin pentru a evoca viaţa cotidiană din veacul al XVIII-lea. De la distanţă, de pe peretele unui salon mă privea un portret al lui Alexandru Vodă Suţu. 

Cu siguranţă, partea cea mai interesantă se referă la epoca modernă. Costume, veselă şi mobilier: chiar biroul unui primar, foarte bine reconstituit. Cîte un petic de hîrtie e o raritate fascinantă, fie că este „un bilet de vacsină“ (certificat de vaccinare), fie „un bilet de trotuar pentru 10 Mai“, adică permisul de a pătrunde în publicul care asista la defilarea cortegiului regal. În 1871, maiorul Pappazoglu, anticarul arheolog şi artist, îşi tipăreşte singur apelul adresat primarului Scarlat Kretzulescu şi consilierilor săi de curînd aleşi: „Întoarceţi atenţiunea şi plăcerea Dvs asupra monumentelor naţionale conţinute în capitală... numiţi barbaţi cu cunoscinţe a vizita monumentele, a vă relata despre îmbunătăţirea lor“. Un îndemn de care şi domnul doctor Oprescu are nevoie!

Aşa cum este, Muzeul e în declin. Misiunea care-i fusese hărăzită atunci cînd a fost proiectat în 1921 era de a fi „un suplement de realităţi pentru instrucţia şcolară şi singura unealtă prin care asupra claselor necultivate trecutul îşi poate întinde influenţa lui învăţătoare şi înnălţătoare“. Faţă de aceste cuvinte ale lui N. Iorga, diferenţa este vădită. Nu e destul că strădania dlui Mănucu-Adameşteanu, arheolog destoinic, a umplut un întreg raft cu volumele în care publică rezultatele săpăturilor sale, sau că alt cercetător activ, Adrian Majuru, este autorul unor lucrări foarte populare despre Bucureştii de acum o sută de ani. Reparaţiile la casa Severeanu şi la casa Cesianu care depind de Muzeu nu s-au terminat, cele la casa Minovici nici n-au început. După cum am văzut, casa Suţu e departe de a fi utilizată pe măsura posibilităţilor. În atmosfera de acolo se simte delăsare şi lipseşte acea implicare în viaţa publică ce ar fi o datorie.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe