Mutilări şi fărădelegi

La Salonul Vega al Societăţii Timişoara, din Bastionul cetăţii, a avut loc o dezbatere publică despre starea patrimoniului din Timişoara şi din judeţul Timiş. Discuţiile au fost prilejuite de o lectură publică dintr-o carte de proză-eseu – Istoria din cutia de pantofi a autorului de faţă, apărută la Editura Cartea Românească. Ideea discuţiilor s-a regăsit (şi) în cîteva rînduri de pe contracoperta volumului, care ne îndeamnă să privim „îngăduitori bietele vechituri ce ne însoţesc viaţa ce o ducem mai mult la mall şi fast-food. Numai că acolo eşti niciunde. Printre dărăpănăturile istoriei te afli întotdeauna undeva. Important este să pricepi asta.“

Patrimoniul istoric al ţării este victima unei barbarii neîmblînzite de nimic; adăugaţi aici ignoranţa prin eşecul şcolarizării, în ultimele două decenii. Şcoala şi-a abandonat exigenţele, a înlocuit efortul educaţiei culturale cu protocronisme vetuste, în care farul călăuzitor al judecăţilor estetice este, cel mult, Cenaclul „Flacăra“. Am crescut generaţii în umbra liturghisirii maşinilor de fiţe, aşa că acum tragem ponoasele. La Timişoara şi în judeţ, avem puzderie de abuzuri patrimoniale. Iată cazul abatorului din 1903, creaţia lui Székely László, renumit arhitect central-european, şef al urbanismului timişorean în anii de boom industrial şi imobiliar ai oraşului. Abatorul aparţine – cu tot perimetrul de cîteva hectare pline de buruieni şi PET-uri – holdingului Ţiriac, care a încercat, în urmă cu şase ani, să-l lase în paragină, pentru a putea construi acolo bine- ştiutul complex comercial, ţinînd seama de locaţie – în vecinătatea campusului studenţesc. Metoda este larg folosită – distrugerea discretă a acoperişurilor clădirilor de patrimoniu, care duce la ruină, mai apoi la constatarea inevitabilului, urmată de buldozerele mîntuitoare. Am protestat atunci de mai multe ori, am avut întîlniri cu firma de construcţii, care a binevoit să refacă acoperişul... şi totul a rămas la fel. Adăugaţi criza economică şi veţi avea la îndemînă un posibil viitor al monumentului. Mai zilele trecute, viceprimarul Traian Stoia i-a amendat cu 8000 de lei. Salutăm ce este de salutat, numai că e prea puţin. Am cerut, printr-un apel, răspunderea penală a făptuitorilor.

La adunarea de la Salonul Vega s-a mai decis organizarea lunară a unor expediţii pe urmele listei de patrimoniu din judeţ, pentru o inventariere foto şi anchete jurnalistice ale stării monumentelor de for public, ale caselor, conacelor şi castelelor. Intenţia este de a realiza o informare publică a autorităţilor şi a mijloacelor media. Voi povesti trei exemple din urmă cu patru ani, cînd am realizat două asemenea incursiuni, pornind de la Lista Patrimoniului Ministerului Culturii.

Castelul de la Carani, cel mai vechi din Banat, datînd din perioada cînd Timişoara era capitală de vilayet otoman, este astăzi o ruină a domnului Nikolaus Man, unul dintre cei mai bogaţi fermieri ai României. În viziunea domniei sale, castelul nu este castel... ci un depozit care trebuie dărîmat! La Teremia Mare se degradează, în camere igrasioase, picturi de Horia Bernea şi Constantin Flondor, şi manuscrise ale lui Nichita Stănescu, din vremea unor tabere de artă plastică şi literatură din anii ’80, organizate de criticul de artă Coriolan Babeţi. Primăria refuză strămutarea lor la Muzeul de Artă din Timişoara, pînă va avea condiţii proprii de păstrare a tablourilor de acolo. În sfîrşit, la Lovrin, o casă baroc şvăbesc clasificată este refăcută cu termopane – practic, este o altă clădire. Proprietarii nici nu ştiau că imobilul era pe lista naţională de patrimoniu. Dorim să reluăm expediţiile, îndemnăm şi alte asociaţii civice din ţară să facă la fel, ca să putem realiza o bază de date a mutilărilor şi a fărădelegilor din domeniul patrimoniului naţional. Ştim cu siguranţă că Dilema veche ne va fi alături. 

Daniel Vighi este scriitor.