Multe şi mărunte din vechiul Bucureşti

30 ianuarie 2014   BORDEIE ȘI OBICEIE

Zilele astea, cînd ambiţia de a deschide măcar primul trunchi din şoseaua Uranus înteţeşte confruntarea dintre partizanii acestui proiect de anvergură şi cei care ne-am opus demolărilor ilegale din zona Matache, o să spuneţi că o vizită în trecut este o evadare de la problemele actuale. Chiar aşa, pînă vom vedea ce întorsătură iau lucrurile, să mai citim din „almanahe“, ca să afle oamenii cum se trăia în acest oraş cînd el începea să se adapteze la noua sa situaţie, de capitală a unui stat independent, cel mai tînăr regat balcanic. Faţă de un prezent alunecos, simt nevoia să mai deschid o carte, ca să mă întîlnesc cu ce nu se mai poate schimba.

O vorbă obişnuită, pe care am repetat-o şi eu de multe ori, se găseşte pe coperta cărţii Anunciul şi reclama sînt sufletul comerciului. Răsfoiesc Almanachul Comercial pe anul 1886, un repertoriu folositor de adrese din „Bucuresci“, alcătuit de un domn George Albert Tacid, directorul Oficiului de publicitate România din str. Academiei, 18. Orice i-ar fi trebuit cuiva, n-avea decît să întrebe acolo. De pildă, căuta un avocat şi-l descoperea la pagina 75 pe „d. Maiorescu Titu Liviu, fost ministru, advocat şi profesor la Universitate, consultaţiuni de la 8-10 dimineaţa, Str. Mercur 1“. Ocupat om, îşi începea ziua devreme, rezervînd primele ore pentru activitatea profesională din care cîştiga. La aceeaşi rubrică îl descopăr pe un unchi al bunicului meu: „Emanuel Arghiropol, advocat român, Str. Ştefan cel Mare (alături cu tribunalul), se însărcinează cu căutarea proceselor înaintea tutulor instanţelor din ţară, avînd şi un biurou special pentru acte de notariat.“ Specificarea identităţii etnice, la a doua generaţie născută în Moldova, şi omniscienţa proclamată îmi inspiră bănuiala că nu prea avea clienţi. Tot la „profesiuni libere“ – arhitecţii: P. Gottereau, Mandrea, Montaureanu, Orăscu, Socolescu şi chiar I.I. Heliade Rădulescu, fiul scriitorului, cu adresa în Piaţa Moşilor, la „grădina Heliade“. Adrese comerciale şi de afaceri: Djaburov, care vindea „articole de China“ (adică porţelanuri) şi banca Marmorosch Blank, al cărei sediu era atunci în Lipscani, nr. 78.

Despre condiţiile generale de viaţă publică, constatăm că erau 35 de hoteluri, 27 cafenele, faţă de numai 10 în Adresse bucurescene din 1875, şi patru firme de „telephoane“. O încă modestă, dar fermă înclinaţie culturală o dovedesc 12 librării, dintre care opt pe Calea Victoriei. Preocupările artistice sînt reprezentate de cei cinci pictori, de exemplu: Ed. Grand (Victoriei, 87). În 1875, lista pictorilor îi cuprindea pe Aman (Clemenţei, 6), pe Tătărescu (Belvedere,19), pe Stăncescu (Rafael,1), pe Dan (Pasajul român) şi Henţia (Oţetari, 9). Szathmáry îşi avusese atelierul de „photograf“ pe str. Mogoşoaiei, la colţul cu Bulevardul. În 1886, numărul fotografilor a crescut la 10 şi printre ei figura Fr. Mandy, în Ştirbey Vodă, 1. Toate acestea erau profesiuni care se bazau pe comandă, precum croitorii. Casa de la nr. 4 din str. Luminii (astăzi General Christian Tell) era împărţită de Szathmáry, în 1886, cu Karl Storck, „sculptor în piatră“, dar acesta, în 1875, locuia în str. Mogoşoaiei, 61, şi se recomanda pentru executarea de „pietre mormîntale“. Pentru această specialitate mai existau alţi patru; printre ei, Lambaditis, familie care şi-a păstrat meseria pînă s-a stins, prin 1970. Cînd, în 1886, apare Oscar Späthe, care nu locuia încă în Parcul Filipescu, ci în Izvor 41, el este înregistrat atît ca sculptor, cît şi ca „fabricant de teracotă şi ornamente de ciment şi de ipsos“.

Din mulţimea reclamelor, cele mai comice sînt cele pseudomedicale. Una laudă „balsamul de auz, cunoscut ca mijlocul cel mai nemerit şi mai eficace pentru vindecarea auzului greu şi dobîndirea auzului pierdut de tot: o sticluţă 2 franci 50“. Alta: „Electro-omeopatia Mattei. Se face cunoscut onorabilului public că descoperitorul remedielor electro-homeopatice, atît de renumite şi folositoare, nu numai în Italia, Germania, Englitera etc., dl Conte Cesare Mattei din Bolognia (Italia) a numit ca singurul său reprezentant în toată România pe sub-semnatul şi numai la dînsul se poate găsi cartea de medicină Vade-Mecum a contelui Mattei, tradusă lămurit în limba română de doamna Bruzzesi. Se găseşte de vîndare pe preţul de 2 lei.“

N-aţi recunoscut? În D’ale carnavalului, Catindatul „a citit în cartea lui Matei... Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de bătături în Italia şi face şi vopsea pentru păr... Al dracului italianul!“ Comedia lui Caragiale a fost scrisă chiar atunci, în 1885.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe