Morţi şi manechine
Distrugerea statuilor din motive politice şi înlocuirea lor cu altele pentru a imprima în memorie o altă ideologie au fost inventate de Revoluţia franceză. În 1792, Adunarea Legislativă a decretat înlăturarea statuilor de regi, care erau expuse în locuri publice, şi topirea celor de bronz, ca să fie turnate tunuri. În 1793, a fost instituit cultul Raţiunii în scopul de a descreştina Franţa. Catedrala Notre-Dame a fost transformată în templu al noii divinităţi. În Piaţa Bastiliei, acolo unde fusese închisoarea dărîmată de revoluţionari, s-a ridicat o statuie colosală a zeiţei Raţiune în faţa căreia corul cînta un Imn Libertăţii. O amintire a acelui cult patriotic era probabil în intenţia lui Daniel Rosenthal în 1848, cînd, la Filaret, a înălţat o statuie a „României deliverate“, un ghips care a durat numai cîteva zile.
Lectura cărţii Bucureşti. Materie şi istorie. Monumentul public şi distopiile lui (ed. Anca Benera şi Alina Şerban), pe care ICR a publicat-o anul trecut, cu o traducere engleză şi ilustraţii (foarte bine alese), mi-a adus aminte acest precedent istoric. Frumosul volum este constituit din contribuţiile unor eminenţi istorici ai artei şi muzeografi români şi străini care şi-au ales să comenteze 13 monumente dispărute. Toate îndeplinind o misiune politică, au fost suprimate fiindcă misiunea lor era perimată. Nici unul n-a ţinut mai mult de 60 de ani: istoria, la români, se grăbeşte. Cele mai longevive au fost monumente omagiale şi comemorative dinainte de Primul Război Mondial, mărturii ale unui regim care, împărţit între liberali (I.C. Brătianu, Eug. Carada, Pake Protopopescu) şi conservatori (Lascăr Catargiu), a construit societatea românească într-o simbioză de tradiţie organică plus modernitate de împrumut. Take Ionescu care, într-o carieră de 30 de ani, trăise 25 ca ministru al vechiului regim, nu şi-a avut statuia decît tîrziu şi momentul pentru care era imortalizat a fost acţiunea sa din vremea războiului („Cred în victoria Aliaţilor aşa cum cred în lumina soarelui“ erau cuvintele înscrise pe placa de bronz aplicată pe soclu, ca exemplu de elocvenţă patriotică). În ordine cronologică, urmează două monumente (al Infanteriei şi Eroii Corpului Didactic) care exprimau recunoştinţa naţiunii pentru jertfele ce au răscumpărat apoteoza din 1918. Statuile regale (Carol I şi Ferdinand) simbolizau şi ele respectul pentru fantome ilustre: prezenţa şi puterea lor erau destinate să rămînă un timp nelimitat, cît trebuia să dureze statul pe care l-au creat cei doi călăreţi de bronz. Pînă aici această serie de morţi era coerentă. Din ultima zi a anului 1947 au început să cadă statuile, odată cu monarhia. Stalin şi Lenin reprezentau o lume nouă, chezăşia unui viitor etern al omenirii întregi. Ei şi, lîngă ei, provincial, Petru Groza.
Ar mai fi fost de adăugat un monument care n-a mai apucat să fie realizat, în onoarea greviştilor de la Griviţa din 1933, un episod al luptei pentru acea ţară viitoare: uitată în iarba spaţiului verde din faţa Gării de Nord, o piatră cu inscripţie anunţă şi astăzi că acolo va fi monumentul. Este forma minimală pe care o ia comemorarea.
După patru decenii, sîntem la o răscruce şi trecutul recent este iarăşi incompatibil cu prezentul. În cartea pe care o închid acum am găsit un citat care-mi place. La radio Erevan, un ascultător întreabă dacă se poate prezice viitorul şi primeşte răspunsul: „Da, nici o problemă, ştim exact cum va arăta viitorul. Problema este cu trecutul, căci se tot schimbă“. Deci, este necesară o selecţie a trecutului, pentru care trebuie să ne păstrăm voinţa de luciditate.
Deocamdată, intrăm în viitor de-a-ndăratelea. Lenin în iarbă la Mogoşoaia parcă sărută pămîntul. La Budapesta au avut ideea de a aduna la un loc pe toţi Leninii şi alte figuri de soldaţi sovietici sau muncitori într-un panoramă foarte apreciată de turiştii occidentali care n-au mai văzut aşa ceva. La Bucureşti, statuia lui Carol I era de Mestrovic, acum e de Florin Codre. Bolborea i-a refăcut pe Jalea, cu Monumentul Infanteriei, şi pe Antonin Mercié, cu Lascăr Catargiu. Cel puţin pe Groza, pe care Ladea îl făcuse cam fălos, am auzit că familia l-a dus acasă în Ardeal: foarte bine.
Între fotografiile din volum, o defilare de 1 Mai şi o manifestaţie a Frontului Renaşterii Naţionale arată că oficializarea peisajului urban a influenţat mentalitatea oamenilor. Sînt, ici şi colo, unele greşeli, nu doar de tipar: Arthur Verona n-a fost sculptor, Pake Protopopescu era doctor în drept de la Geneva, nu de la Genova, Victoriile înaripate de la Şosea făceau parte din monumentul lui Ferdinand, nu erau „dedicate reginei Maria“, un ministru sîrb se numea Ciolac Antici, nu Ciolan, şi un cunoscut colecţionar şi critic de artă era Cioflec, nu Ciofleac!
În ansamblu, lucrarea dă de gîndit. Convenţiile politice impuse de regimul comunist au produs doar manechine, pe cînd statuile vechi erau expresia unui act de conştiinţă, omagiul cuvenit marilor morţi din istoria naţională. A imita astăzi mecanic ceea ce era atunci în sufletul unei epoci care nu se mai întoarce nicăieri şi niciodată este o greşeală. Dovadă, o statuie a lui Traian după două mii de ani!
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean