Monumente istorice şi oameni celebri
Cînd eram în Italia, aveam ocazia să văd inscripţii comemorative care începeau aşa: „Memore e riconoscente, il popolo...“ Un monument istoric era astfel semnalat, ca şi cum poporul, naţiunea, nu statul, ar fi avut iniţiativa de a atrage atenţia trecătorilor asupra unei legături sufleteşti pe care localnicii o simt faţă de un trecut care nu trebuie uitat. Poporul ţine minte şi e recunoscător. Acolo a trăit unul dintre oamenii de seamă ale căror fapte sau gînduri i-au adus pe cei de astăzi în situaţia de care ei se bucură. Inscripţia este expresia solemnă a raportului stabilit între un predecesor şi acei care au conştiinţa că-i datorează ceva.
O clădire, o statuie sau un mormînt sînt învestite cu misiunea de a păstra pînă la tine, şi prin vremea fără capăt care va urma, amintirea cuiva. Ai auzit la şcoală despre acela? Probabil, însă acum locul e înnobilat, are o valoare istorică. De fapt, asta este retorică. De la sfîrşitul secolului al XIX-lea, avem „invenţia“ tradiţiei. Atunci au început europenii să lucreze la prezervarea unor repere ale memoriei. Formula „locurilor memoriei“ a folosit-o Pierre Nora într-un sens mult mai cuprinzător – orice poate fi, după părerea istoricului francez, „loc al memoriei“ –, dar în sensul avut în vedere aici chiar de un loc este vorba, un loc care e prezentat ca excepţional.
Memore... Dacă ar fi adevărat că locul are o notorietate dintotdeauna, n-ar fi nevoie de inscripţie. În realitate, aceasta este o mărturie a luptei împotriva uitării. Cine duce lupta? Nu poporul: chiar dacă nu ne place, uitarea este o stare perpetuă. Fie că numele personajului a fost reţinut sau nu de manuale, asocierea sa cu un loc anume (unde s-a născut, a locuit, a murit tragic sau a fost îngropat) trece din mîinile familiei în acelea ale statului. Direct sau indirect: uneori, dorinţa de a dovedi statornicie şi recunoştinţă provine de la un grup de particulari, desprins din societatea civilă, dar spiritul în care s-a conceput gestul memorator este acelaşi ca la iniţiativele oficiale („să facem şi noi ca statul“) şi atunci se urmăreşte insinuarea unui nume, neglijat pe nedrept, într-un mare catalog naţional. Sau o reabilitare, fiindcă, aşa cum am văzut în vremea noastră, ca rezultat al unei condamnări politice, o amintire a fost respinsă şi exclusă, iar acum i se provoacă readucerea în atenţia publică. Caz în care statul poate tolera această nesupunere sau poate să stăruie în reprimarea ei. Aşa că, pur şi simplu, il popolo trebuie învăţat pe cine să respecte sau să iubească. Deci, şi statul a putut să-şi schimbe politica între timp. Un subiect care continuă să atragă cercetarea istorică este tocmai drumul pe care-l parcurge o amintire prin decenii sau prin veacuri (cred că la noi, ideea a fost aplicată pentru prima dată de N. Iorga, cu o conferinţă – „Soarta faimei lui Mihai Viteazul“, bineînţeles, în 1919, anul cînd s-a întors la Dealu capul eroului).
Prin urmare, o etichetă mai mult sau mai puţin convingătoare invită la reverenţă pe cineva care a fost educat – în spiritul patriotic sau în onorarea valorilor de cultură generală (de pildă, „aici a dormit o noapte Garibaldi“ sau Beethoven!). Dar de la valoarea istorică s-a ajuns la potenţialul turistic. Mobilizarea trupelor de vizitatori din străinătate se face acum şi prin scoaterea în evidenţă a unei prezenţe ilustre. Pentru ce vine omul la Salzburg? Pentru Mozart. Dacă însă, îl găseşte la Praga, e altceva. Nu-mi vin în minte la Bucureşti decît români celebri, adică personalităţi a căror reputaţie, oricît ar fi de eminentă aici, şi chiar dacă a fost recunoscută peste hotare de către contemporanii lor, nu pare să mai fie actuală. Ba da, Ceauşescu o să mai reziste cîtva timp.
Ce-i de făcut, atunci? Două lucruri. Pe de o parte, a persevera cu semnalarea unor case care au fost altădată locuite de persoane a căror identitate, culturală sau politică, merită reţinută. Exemplul Londrei este de luat în seamă: în partea veche a oraşului, aproape nu există stradă pe care să nu fie una-două plăcuţe cu numele unui magistrat, al unui poet (necitit de 100 de ani), al unui inginer sau arhitect, al unui ofiţer de marină sau explorator. Marele lor număr sugerează o atmosferă caracteristică pentru secolul XIX britanic. Cu toate că nici unul din aceste nume n-a pătruns prea departe, efectul este impresionant fiindcă dă măsura unui nivel de civilizaţie. Mai e posibilă o stratagemă, pe de altă parte. Au mai rămas încă – nu ştiu pînă cînd – străzi sau cartiere care şi-au păstrat aspectul original, vetust, dar interesant pentru turişti care, acasă la ei, nu mai văd o asemenea ambianţă. Este absolut necesar să înceteze vînătoarea de case vechi. Altfel, ce-o să le mai arătaţi oaspeţilor? Culmea este că masacrul are aprobarea, abia disimulată, a autorităţilor de resort, pentru care contează numai cît timp vor mai fi la putere.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.