„Micul Paris”
În anii Războiului Crimeii (1853-1856), Ţara Românească a fost mai întîi sub ocupaţie rusească, aceasta fiind înlocuită după un an de trupele otomane şi austriece, ultimele prelungindu-şi prezenţa pînă în 1857. Nu era pentru prima oară că românii suportau această situaţie, dar, de data asta, erau implicaţi într-un mare conflict internaţional, aflîndu-se în vecinătatea regiunii în care se desfăşurau principalele operaţii militare. Ca urmare, Bucureştii au căpătat interes pentru presa din statele coaliţiei care atacase Rusia: Franţa, Anglia, Prusia şi Italia. Informaţiile despre Principate erau strînse cu aviditate de ziarişti. Eforturilor lor de a-şi îndeplini datoria de corespondenţi de război le datorăm o imagine a oraşului de atunci – mai degrabă un puzzle ca cele produse de un caleidoscop, fiindcă autorii relatărilor transmise imediat sau ai amintirilor povestite după cîtva timp aduceau prejudecăţile lor, experienţa lor, politica redacţiei care-i trimisese. Adunate la un loc în volumul recent publicat la Editura Academiei, al şaselea din seria nouă de Călători străini despre ţările române, aceste texte se completează, dar se şi contrazic.
„Un colţ neştiut pe marele drum al naţiunilor“ era părerea unui tînăr deputat britanic, Patrick O’Brien, care şi-a format o părere foarte favorabilă despre ţară şi locuitorii ei, însă critică despre felul cum sînt guvernaţi. „Bucureştii – zice el – acoperă o suprafaţă aproape tot atît de mare ca Parisul, dar o treime din spaţiu este acoperită de grădini. Aspectul general: „În afara străzilor principale, puţine case din Bucureşti au mai mult de două etaje. Locul a fost lovit înainte de cutremure, motivul pentru care casele sînt făcute atît de mici. Cele mai multe din casele nou-construite au multe ornamente, frize din stucatură, pilaştri şi balcoane frumos vopsite sau împodobite“. I-au atras atenţia acoperişurile de şindrilă de la „micile case particulare, aşezate pe străzile mai puţin circulate, cu acoperişurile înclinate, formate din pătrăţele de lemn“. Clădirile care l-au impresionat mai puternic erau palatul domnesc din centru şi cel de la Colentina, precum şi Teatrul Naţional. Cît despre parcul Herăstrău, i s-a părut „una dintre cele mai frumoase grădini publice din Europa“, fireşte fiindcă era „amenajată în stil englez, cu alei de pietriş, şerpuind prin mijlocul frunzişului şi al straturilor strălucitoare de flori“.
Deşi „clădit fără simetrie“, încît noaptea te poţi uşor rătăci, Bucureşti i-a luat ochii unui medic polonez care servea în armata rusă şi care a remarcat şi el teatrul, Podul Mogoşoaiei şi Lipscani, cartierele comerciale, pe cînd, în restul oraşului, „casele sînt construite destul de frumos şi întreţinute în ordine, neîngrămădite, nu prea înalte şi cu întinse curţi“.
Clădirile semnalate de gazetarul american James Oscar Noyes sînt Hanul lui Manuc, Spitalul Brâncovenesc şi Spitalul Colţea, lîngă care mai exista vechiul turn. Oraşul se prezintă ca „o îngrămădire de sate întinse“ în care „palate şi cocioabe“ se învecinează, iar „mizerabilele străzi pavate cu piatră sau cu buşteni puşi de-a curmezişul sînt acoperite din plin, iarna, cu noroi şi vara cu praf“. Tema pe care o vom regăsi la toţi observatorii străini, aceea a contrastului între mizerie şi lux, este ilustrată de Noyes cu spectacolul trăsurilor somptuoase de import care-şi fac drum printre carele ţărăneşti pline de lemne şi fîn. „Acum ne apropiem de palatul unui boier care se dovedeşte a fi o clădire şubredă, văruită şi aproape gata să cadă în ruină, apoi traversezi un mare spaţiu deschis unde ţigani pe jumătate goi îşi întind corturile sau, proptind cîteva scînduri de un perete, trăiesc sub ele în cea mai abjectă mizerie.“
Concluzia tăioasă transferă aceste constatări asupra situaţiei politice: „Boierii sînt nerăbdători să deţină libertate constituţională, dar casele lor sînt pline de robi“. Diagnosticul vizitatorului american sună ameninţător, adeverit de istoria noastră de astăzi: „Intriga ia locul politicii, partidele iau locul naţiunii“.
Cu toate că a recunoscut frumuseţea bisericilor bucureştene, „mici edificii încîntătoare“, Eugène Jouve, ziarist francez, n-a trecut nici el cu vederea contrastul pe care, ca atîţia alţii, l-a observat între o strălucire superficială şi primitivismul profund. De aceea, el este cel dintîi care a ironizat pretenţioasa comparaţie cu Parisul. Scenele pe care le-a surprins aici culminează cu această judecată lucidă: „În nici un alt oraş european cu o populaţie egală nu se întîlneşte atîta ostentaţie şi agitaţie“. Dacă ar veni acum la noi, ce altceva ar spune?
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.