Meserii uitate (I)

9 iulie 2014   BORDEIE ȘI OBICEIE

Am mai scris aici, o dată sau de două ori, despre dispariţia unor meserii a căror prezenţă în Bucureşti era folositoare. Această utilitate era însă în legătură cu condiţiile economice şi sociale care s-au schimbat în cursul anilor, nu puţini, ai unei vieţi ca a mea. De aceea, aici, unde de cele mai multe ori e vorba despre cum pier casele vechi, a venit timpul de a depăna amintiri despre firmele care erau altădată obişnuite pe străzile noastre, sau, pur şi simplu, despre ocupaţii din cele mai împletite cu viaţa zilnică pe care ne-o înlesneau.

A existat o generaţie de unguroaice bătrîne, prin anii ’50, care erau spălătorese. Asta fuseseră toată viaţa, sau fete în casă pentru familii care, odată cu casa pe care o pierdeau la naţionalizare, nu mai aveau mijloace să le ţină în serviciu permanent, dar le chemau cînd se umpleau un sac-doi de rufe, pe care ele le duceau ca să le spele într-o locuinţă nevăzută, aceea unde se adăpostiseră, în sărăcie singuratică. Undeva, la marginea oraşului, de unde le aduceau înapoi, tot în spate, cum le căraseră, pentru vechii stăpîni. O ţin minte pe Suzana, care, cu mîinile ei zbîrcite şi tremurătoare, întindea rufăria proaspătă ori presăra, în sertarele în care închidea covoarele pentru care nu mai era loc, tutun din pachete de ţigări Mărăşeşti, contra moliilor.

Am mai povestit odată despre ultimii pălărieri. Unul pe strada Luterană, cum urcai pe stînga, altul a supravieţuit pînă la demolările din cartierul Matache, la capătul străzii Popa Tatu. Curăţau, reparau – dacă mai rămăseseră – pălăriile italieneşti din anii ’30, în locul cărora se trecuse la şapca proletară sau la basca intermediară.

În cîte o cutie de pălării din cămară se mai păstra cîte un joben sau un melon de la ceremoniile dinainte de război, dar ele, ca şi chipiele ofiţereşti, nu se puteau arăta în public.

Croitoria lui „Domnu’ Gheorghiţă“ nu era mai mare decît o singură cameră, cu masa care te oprea din drum între uşa de intrare şi perdeaua care ascundea atelierul, pe masă fiind suluri de stofă, foarfeci, ruleta, hîrtii pe care se notau cu creionul măsurătorile. Făcea numai pantaloni şi n-avea nevoie de reviste de modă ilustrate. Cred că era un om modest şi răbdător, fiindcă avea o nevastă îngrozitoare. Lătăreaţă, cu părul vopsit şi rujată, pînă şi un copil ar fi ghicit că era o curvă. I se auzea glasul de peste drum, cînd ţipa la bărbatu-său. Într-o zi, prăvălia era închisă şi am auzit că domnu’ Gheorghiţă se spînzurase.

Cineva a zărit de curînd la Sibiu o firmă „Curelărie, pantofărie“, fie că se mai fac acolo curele sau s-a tradus din franţuzeşte cordonnerie pentru cizmărie. De cînd statul a luat fabricile de încălţăminte – cîte una, ca la Timişoara, a revenit acum la un „particular“ –, cizmarii au devenit foarte rari. Într-o fotografie luată pe strada Bibescu-Vodă acum 50 de ani, văd că se reparau acolo pantofi, ghete şi chiar galoşi. A mai văzut cineva galoşi? La colţul străzii Căderea Bastiliei au trăit doi fraţi care erau amîndoi „Domnu’ Duţă“ şi au avut, pe rînd, aceeaşi cizmărie. Fără pereche de pricepuţi şi de cinstiţi, semănau aşa de mult, că n-am băgat de seamă cînd primul, fiindcă suferea de inimă, s-a retras după mulţi ani şi al doilea s-a ghemuit în locul lui în cămăruţa împărţită de un perete de scîndură, cu un ghişeu la mijloc. Acest atelier, ca al tîmplarului de alături, „Domnu’ Gaşpar“, mîndru că era artist de mobilier, ţineau de Cooperaţia Meşteşugărească. De vreun an, pe Amiral Urseanu s-a mai deschis un atelier de reparaţii de încălţăminte, iar omul, toamna, vinde şi vin de la via lui.

O meserie care într-adevăr se pierde este aceea de oblonar. Astăzi se pun la ferestre, vertical şi mobil, fîşii de plastic ca să oprească lumina, peste termopanul care împiedică zgomotul străzii. Tot mai puţine au rămas obloanele (Cleins & C-ie, Stuttgart) trase cu cureaua. Lemnul uzat de ploile a vreo 80 de ani şi mecanismele care s-au stricat lasă să atîrne de-a curmezişul ferestrei jaluzelele care erau fixe, orizontale. Din meşterii ale căror adrese le ţineam de pe vremuri, unul a murit, celălalt e aşa de ramolit că nu se mai poate face nimic cu el.

Lăcătuşii şi tocilarii nu mai au, aproape nici unul, ateliere, ci tejghele pe roţi, moştenite din epoca în care se plimbau pe străzi ca geamgiii. O casă nu poate trăi fără ei. Eu mai am pungi pline de chei, zeci şi zeci, despre care nu mai ştie nimeni de unde erau: camere din care au plecat ai mei, mobile vîndute. Lacătul unei lăzi sau al unei cutii poştale, cheia unui sertar, a unei casete... Astăzi nu se mai vînd decît yale, auto şi seifuri. Gospodinele care au să-şi ascută cuţitele de bucătărie sau foarfecii, sau manichuristele la pensie, care-şi vizitează clienţii acasă, nu se pot lipsi de cîte un tocilar.  

Pe străzi nu mai auzi strigătele din copilăria mea: „Geam-geam-geam“ sau „Coadă la topoo...“ Cel mult: „Ziare vechi cumpăă...“ 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. 

Mai multe