Memoria negată
Sînt numai cîteva zile de cînd, la televizor, am auzit pe cineva – de ce nu i-aş spune numele? Tudor Octavian – care declara: „Bucureştiul era un oraş de chirpici, domnule!“. Acest glas mustind de dispreţ voia să justifice orice operaţii de modernizare a Capitalei, chiar dacă, radicale cum se plănuiesc ele, ar presupune mereu demolări, unele după altele. Cu acest fel de a vedea lucrurile ne-am obişnuit din vremea cînd dumnealui împreună cu Vadim Tudor îl proslăveau în presa socialistă pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, autorul operei de înnoire a oraşului. Admiţînd că nu toţi cei care împărtăşesc părerea aceasta au un interes, s-ar putea ca unii să creadă sincer că Bucureştii mai păstrează o înfăţişare nevrednică de centrul unei mari naţiuni şi să aibă faţă de trecutul străzilor, pe unde trec grăbit cu maşina, resentimentul parvenitului pe care-l umileşte condiţia modestă a părinţilor.
Dacă-i aşa, dacă judecata aspră vine doar din ignoranţă, atunci să restabilim adevărul.
Chirpici? Erau şi din acelea. Nu numai la marginile rurale ale unui oraş care se întindea cu repeziciune, ci chiar în vechiul centru, cît timp nu dispăruse încă fizionomia orientală, ca la Damasc sau Cairo (a fost pînă aici Imperiul Otoman, nu?). Ba chiar acolo unde ar fi trebuit să fie cărămidă, cîteodată tencuiala acoperea paiantă. Dar contra acestei tradiţii socotite înjositoare, reacţia a fost, peste generaţii, de revoltă şi de ambiţie. Pentru prestigiu internaţional, românii au fost totdeauna gata de mari sacrificii.
Uitaţi-vă la proiectul pentru un Muzeu Naţional la Bucureşti, pe care l-au alcătuit în 1887 arhitecţii Schmieden, von Weltzien şi Speer. La numai zece ani de la Independenţă, clădirea avea o alură măreaţă, cu o cupolă monumentală, cu scări suind către intrare între două statui ecvestre, cu portice întinse în dreapta şi în stînga, pe cîte 60 de metri de fiecare parte... În 1926 are loc un concurs pentru localul Academiei Române. Proiectul arhitectului Gh. Plăcintaru-Liteanu, care a primit premiul II, prezintă un edificiu gigantic, cu parter şi etaj foarte înalt, ramificat în trei corpuri şi ducîndu-se departe în adîncime. Tot atunci au fost publicate proiectele care concuraseră pentru palatul Primăriei: semnate de Mincu, Petre Antonescu, Cristofi Cerkez sau chiar Socolescu, toate aveau turnuri semeţe şi faţade foarte complicate, de paradă (exact în stilul extrem de eclectic al palatului Sturdza din Piaţa Victoriei, ocupat de Ministerul de Externe şi înlocuit în 1937 de Duiliu Marcu cu clădirea în stil fascist care este astăzi sediul Guvernului). În cele din urmă, nici una din aceste încercări nu s-a realizat, şi instituţiile respective, toate, au intrat în localuri care avuseseră altă destinaţie: Muzeul la Poşta Centrală, Academia în două case boiereşti, Primăria în Ministerul Lucrărilor Publice – megalomania statului n-a izbutit niciodată înainte de Casa Poporului! În schimb, adevăratele succese ale arhitecturii româneşti din prima ei epocă modernă (domnia lui Carol I) ca şi din perioada interbelică au fost casele particulare. Fie neoclasice, acoperite de stucaturi, mascheroane şi cariatide, fie inspirate din tradiţia naţională, ceea ce corespundea cu moda doamnelor care-şi puneau broboadă şi ie, casele defilează în amintirea noastră. E adevărat că dau impresia de decor, mai degrabă decît de locuinţă. Dar ele au fost manifestarea tendinţei de afiliere la contextul european contemporan. Şcoliţi în Franţa, românii – alături de arhitecţii străini care ne vizitau sau se stabileau la noi – au lucrat ca la carte, solid, chiar impunător, ca să dovedească deplina stăpînire a meşteşugului. Construite cu măiestrie, din cărămidă, aceste case formau atunci străzi întregi, în care zidăria se completa armonios cu grădina care o înconjura. Astăzi, n-au mai rămas decît cioburi din ceea ce avea altădată o coerenţă de stil şi de vîrstă. A nega însă valoarea oraşului vechi ca şi cum ar fi fost o aglomeraţie haotică de improvizaţii vulgare este a minţi.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.