Mănăstirea Slatina

Văzută la întoarcerea dintr-o călătorie pe drumul ce lega tradiţional Lvovul polonez – actualmente Lviv, în Ucraina – de Moldova, întreaga arhitectură a mănăstirii Slatina şi „curiozităţile“ ei, cum ar spune ghidurile franţuzeşti, capătă adevărata lor semnificaţie.

De-a lungul timpului şi al vieţii mele profesionale, am adunat cîteva „uimiri“. Printre ele este cea creată de lipsa de reacţie – observată atît la studenţi, cît şi la cei cît de cît avizaţi care vizitează Moldova – în faţa unor edificii care, începînd cu secolul al XVI-lea, mărturisesc vizibil împrumuturi ale unor forme provenind dintr-un orizont estetic profund diferit de cel care este deja cristalizat în epoca lui Ştefan cel Mare. Poate că tocmai acest fond local şi forţa imaginii a ceea ce înseamnă „moldovenesc“ îi fac pe cei care văd, de pildă, Mănăstirea Slatina să nu bage de seamă modernitatea ei. Fiindcă, la o privire puţin mai atentă, asta reprezintă ea – ieşirea din medieval şi intrarea în modernitate a arhitecturii moldoveneşti la jumătatea secolului al XVI-lea.

Gheorghe Balş aborda subiectul acum aproape un secol. De atunci, cercetători şi istorici de artă, restauratorii de la jumătatea secolului al XX-lea descopereau noi elemente în sprijinul afirmaţiilor sale. Şi totuşi, vizitatorul de astăzi vede la Slatina doar încă o mănăstire moldovenească, pe lîngă şi la fel cu atîtea altele. Şi poate are dreptate: o incintă rectangulară de zid, cu turnuri de colţ, toate legate cu drumuri de strajă şi amenajate pentru apărarea ansamblului; corpurile de chilii, stăreţia şi anexele cuprinse între ziduri şi orientate către spaţiul central în care se află biserica, urmaşă vizibilă a celor de la sfîrşitul domniei lui Ştefan. Pînă aici, toate sînt mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Şi aici apar „curiozităţile“. Terminată la porunca lui Alexandru Lăpuşneanu, în 1558, biserica are încă de la început o pardoseală cum „în Moldova alta nu-i / Toată de marmură roşie, te sfiai picior să pui“, scrie Alecu Beldiman (1760-1826) în poemul „Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovii întîmplare după răzvrătirea grecilor, 1821“, după ce revolta eteriştilor condusese la deteriorarea mai multor mănăstiri, printre care şi Slatina. Tot din vremea începuturilor este şi mormîntul Teofanei, fiica lui Alexandru Lăpuşneanu. Situat în pronaos, el este acoperit de un baldachin susţinut de două coloane de marmură roşie, cu capiteluri sculptate. Tot Lăpuşneanu pune să i se facă o casă domnească, cu grădina ei, în mijlocul căreia se afla o fîntînă cu ghizduri de piatră. Mai sînt case domneşti şi în alte mănăstiri, dar nicăieri una cu asemenea suprafaţă, nicăieri nu s-au găsit urmele vreunei grădini şi ale unei fîntîni decorative. Şi, în epocă, nici o astfel de casă domnească nu avea golurile de uşi şi ferestre decorate cu ancadramente de factură renascentistă; nici un turn nu avea – ca la Slatina – intrarea marcată de un ancadrament cu clasicul motiv al denticulilor; nici sculptura cu Gorgona şi nici fragmentul de capitel ce se află alăturate în muzeul mănăstirii nu sînt regăsibile în alte edificii contemporane.

Explicaţia nu stă numai în folosirea de meşteri şi materiale din Transilvania, ci, mai ales, în frecventarea de către Lăpuşneanu a Poloniei atunci vecine. Drumul pe care îl invocam la început era făcut adesea de trimişii săi. Şi este de presupus relaţia sa directă cu Petrus Italus, arhitectul lombard care completează şi încheie construcţia bisericii ortodoxe din Lvov – plătită de Lăpuşneanu – la numai un an după terminarea celei de la Slatina. Vreme destulă pentru ca voievodul să fi cerut şi primit informaţii despre modul în care în Polonia epocii se ridicau edificii după modele din peninsula italică. Arhitectura Mănăstirii Slatina a devenit astfel prima purtătoare a semnelor modernităţii europene contemporane.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: L. Brătuleanu