Mănăstirea Govora

Un înalt turn de poartă, cu clopotniţă, avînd în dreapta un corp de clădire încununat cu un foişor, în stînga un volum masiv, cu trei niveluri şi cu ferestre mai numeroase în partea superioară. Asta este prima imagine pe care o ai cînd ajungi la Mănăstirea Govora. Şi e o imagine care sugerează o construcţie cu caracter mai curînd defensiv: în afara clopotelor turnului, nimic nu te anunţă că te afli în faţa unui aşezămînt monahal.

Surprizele se ţin lanţ, la interior. Practic, drumul în pantă pe care ai ajuns aici se continuă şi în interiorul mănăstirii, şi trebuie să-l urmezi ca să ajungi la chilii, la biserică şi la alte corpuri de clădiri. Şi cum acestea sînt, firesc, poziţionate în raport cu denivelările terenului, pentru a avea acces la ele trebuie să te foloseşti de amenajările făcute, de-a lungul timpului, în curtea mănăstirii. Iar imaginea – din nou, imaginea! – e la fiecare pas alta, neaşteptată şi extrem de agreabilă. Asta şi pentru că întreaga curte şi clădirile sînt întreţinute cu grijă, de către maici.

În esenţă, putem vorbi de o perfectă încadrare a construcţiilor în peisaj: ele par a fi continuări fireşti ale terenului. Dar Mănăstirea Govora nu îşi datorează renumele doar acestui fapt. Studiile făcute, în anii ’50 ai secolului trecut, ca şi cercetările din ultimii ani au condus, de fiecare dată, la descoperirea unor elemente noi, care fac din Mănăstirea Govora unul dintre cele mai spectaculoase ansambluri arhitecturale din România. Cu atît mai mult cu cît ne aflăm în faţa unei mănăstiri care a fost construită la mijlocul secolului al XV-lea şi completată neîncetat, inclusiv în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

În literatura de specialitate se afirmă că mănăstirea a fost înălţată în secolul al XV-lea – afirmaţiile fiind bazate pe cîteva hrisoave, care pomenesc danii ale lui Vlad Dracul – sau se vorbeşte despre pustiirea mănăstirii în vremea lui Vlad Ţepeş. Prezenţa unui clopot cu inscripţia 6965 (1456-1457) oferă un reper cronologic pentru prima biserică, refăcută de Radu cel Mare (1492-1508). Înlocuind-o pe aceasta din urmă – aşa cum rezultă din pisanie –, a fost ridicată, în 1711, actuala biserică. Cît despre celelalte construcţii ale mănăstirii, se presupune că, în vremea lui Radu cel Mare, au fost ridicate primele ziduri de incintă. Apoi, în vremea lui Matei Basarab (1632-1654), incinta a fost refăcută, fiind prevăzută cu trei turnuri şi cu chilii pe latura de est, în care a fost instalată o tipografie. În epoca brâncovenească – odată cu zidirea bisericii – a fost refăcut actualul turn de poartă, au fost construite un etaj peste chiliile de pe latura de est şi un nou corp de chilii pe latura de nord; aceleiaşi perioade i se datorează şi foişorul alăturat turnului.

Totodată, cercetările ultimilor ani au scos la iveală caracteristici arhitecturale neaşteptate. Mă refer cu precădere la „Casa Mateiască“ sau – cum i se mai spune – „Casa duhovnicului“, porţiune rămasă din corpul de chilii de la vestul ansamblului. Una dintre încăperi, de relativ mari dimensiuni, este acoperită cu o boltă „cu lunete“, caz rar întîlnit, mai ales în epoca lui Matei Basarab (cea pe care o sugerează numele construcţiei).

În fine, este clar că cercetarea – oprită din motive pecuniare – ar trebui să continue: par a mai fi multe de descoperit la Govora. Şi, odată descoperite, ele ar trebui să beneficieze de un proiect de restaurare şi punere în valoare.

Am extras cele de mai sus din propriile mele vizite la mănăstirea Govora, cărora le-am adăugat informaţiile oferite de arheologul Emil Lupu, cel care – alături de arhitectul Aurel Ioan Botez – a făcut investigaţii asupra unor părţi ale ansamblului, în anii 2001-2003, ca şi din discuţiile asupra Mănăstirii Govora. Amîndurora le mulţumesc şi pe această cale pentru informaţiile furnizate.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: E. Lupu